...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

luni, 27 iunie 2016

Tie, dragul meu Leon, sufletul meu, singurul pe care il iubesc dinainte de-a te sti...

Au mai ramas patru luni pana cand nimic nu va mai fi la fel. Peste fix patru luni, ma voi descompune celula cu celula, numai ca sa ma pot reconstrui de la zero, din punctul dinainte de-a ma naste, de a deveni fiinta, din punctul in care n-am fost nici macar gand. Asta este, in definitiv, prima pagina din jurnalul unei vieti traite de altcineva in locul meu. Pentru prima data, ma simt, coplesita de spaima ingrozitoare ca erorile pe care le voi face nu ma vor bantui doar pe mine. Cum am sa-mi tin cuvintele in frau? Cum am sa-mi ascund furia, frustrarile si neputinta. Cum am sa-mi maschez deznadejdea? Cum am sa te invat tot ce nu stii despre lume? Dragul meu, sufletul meu, stiu ca o sa fii bine, ca o sa ma suni peste multi ani din nu-stiu-ce tara cu un prefix ciudat, sa-mi spui ca ti-e dor de mine, ca esti bine, ai un job care-ti place dar ca ai vrea sa te intorci acasa. Eu am sa-mi maschez tremuratul din voce si o sa-ti spun ca tot ce conteaza e sa fii fericit, nimic altceva, nici eu, nimeni si nimic nu e mai important. O sa-mi vina sa-mi smulg inima de dor, din cusca ei marginita de coaste si sa o trimit prin curier la o adresa inventata, intr-o tara de care nu a auzit nimeni, fara posibilitate de retur. Totusi, o sa-mi musc buzele, o sa-mi pun cea mai frumoasa rochie si o sa-mi dau cu aceiasi nuanta de ruj pe care o purtam la 24 de ani, o sa-mi desfac parul si o sa-mi fac un selfie in oglinda pe care tu o sa-l arati tuturor, cu mandrie si cu admiratie. JUR, ca nu o sa-ti fie niciodata rusine cu mine, chiar daca asta inseamna ca eu sa-mi cheltui ultimii bani pe cea mai frumoasa pereche de pantofi. Dragule, am 31 de ani. Ti-a luat ceva sa vii in viata mea, nici macar nu-ti imaginezi cate chestii am trait. Multe, multe, poate prea dureroase si de cele mai multe ori inutile si gratuite. Sa stii ca putine lucruri regret, insa si din alea am invatat cate ceva. Ti le daruiesc pe toate, sper sa-ti fie de folos. Te las acum, sigur ti-e cald si ai obosit. Cand ajung acasa iti pun Vivaldi, stiu ca-ti place. Mai sunt patru luni dragule, si ne vom strange in brate. O sa treaca ca gandul, nici n-ai sa-ti dai seama. Pana atunci, esti mereu in gandurile mele, in sufletul meu, in mine, intre organele mele, mai aproape de inima mea decat a fost cineva vreodata. Sa stii ca te iubim.

vineri, 2 octombrie 2015

Lucruri...

Bai, iti mai amintesti? Lumina ciudata din dormitorul de 2 pe 3 din cutia aia de chibrituri, din pseudoapartamentul din cartierul ala infect? Bobul de orez de pe pereti, cu sclipiciul pe care iti placea sa-l mananci si care crantanea intre dinti? Perdeaua cu flori care facea umbrele alea de pe perete in care vedeai milioane de lucruri, milioane de fiinte, da, si pe Lulu cu care ai vorbit ore intregi. Bai, iti mai amintesti? Colectia de surprize Turbo pe care le aliniai pe covor pe furis, in orele in care trebuia sa dormi? Iti mai amintesti gustul de coclit pe care il aveau degetele tale dupa ce scormoneai printre cutiile de vechituri din debara? Cati ani aveam? 7-8? Poate mai putin. De fapt, in alte vieti anii se numara altfel. Acuma, parca m-as intoarce. Sa lipesc, sa repar, sa curat si sa inteleg si mai apoi sa traiesc mai departe de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Da, clisee. Imbatranim si ajungem sa nu mai credem in nimic altceva decat in clisee. Mana mea pe balustrada de plastic verde din care lipsea o bucata pe care intotdeauna o simt rece, de la metalul de dedesubt. Pereti vopsiti pana la jumatate cu vopsea verde scrojita dupa niste legi ciudate, formand harti pe care nu le-am inteles niciodata. Cutii postale in care ascundeam micile mele comori. In ce cotloane ale mintii mele m-am ascuns, eu de atunci? Ce dubios.

luni, 13 octombrie 2014

Cum sta treaba cu Nobelul lui Cartarescu

Ei bine, ultimul lucru de care imi pasa este daca a luat sau nu Nobelul ala si sunt convinsa ca nici ailalti care il citesc pe Cartarescu nu dau doi lei daca are un Nobel ori ba. Cred ca nici chiar el nu pune prea mare pret pe premiul ala. Pai daca ia premiul Nobel ar trebui sa dorm cu "Orbitor" pe ochi? Pentru mine e mult mai important daca un autor reuseste sau nu, sa ma mute de pe orbita, sa-mi schimbe ceva de nezdruncinat (in aparenta) in structura si perceptia mea de pana atunci. Nici un alt autor nu a reusit sa ma faca sa ma intorc la mine, (atat de real, incredibil de real) in copilaria mea, cand am simtit ca mi se face o nedreptate sau cand mi-a fost sufletul spulberat, sa fiu acolo, eu de acum, langa eu de atunci, sa ma iau in brate si sa plangem amandoua ca doua proaste. Nici un alt autor nu m-a invatat sa ma iert, sa ma mangai si sa ma inteleg, cu adevarat. Numai cand am citit "Orbitor" nu doar ca am schimbat finaluri din carte, ci si din viata mea. Deznodamintele copilariei mele au luat-o pe calea basmelor romanesti (o fi bine?). Cartarescu m-a invatat sa ma iert pe mine si pe ceilalti. Omul asta nu e un autor, e o constiinta care se strecoara in fiinta ta si traieste pentru tine (sau tu traiesti pentru ea?, cine stie). Sa citesti "Orbitor", nu e lectura. Este terapie. Si pentru asta ar trebui sa ceara o suma tare frumusica la cat de eficienta e. In concluzie, ma doare fix in paispe' daca a luat (sau mai bine zic daca nu a luat) un autor premiul Nobel pentru literatura. Eu il iubesc pe Cartarescu si asta se va schimba doar daca voi afla ca a fost securist sau legionar.

miercuri, 7 mai 2014

Nu ne mai duceti de nas.

Eu chiar nu pot sa inteleg cum naiba functioneaza logica unor oameni. Aud din ce in ce mai des la televizor despre copii care primesc titlul de erou national, datorita faptului ca au salvat pe cineva. Defileaza alaturi de ei parlamentari (aflati in campanie electorala, evident), vorbesc despre ei frumos (aproape cu lacrimi in ochi), se pozeaza cu amaratii aia de copii, isi strang mainile si se pupa. Daca te uiti un pic mai atent insa, e clar ca multi dintre copii nu au o situatie financiara prea buna. Au in picioare papucei mult prea jerpeliti si pantaloni mult prea carpiti (care par a fi purtati de mai multe generatii). Probabil toata agoniseala familiei lor valoreaza cat ceasul alora care le strang mana, intr-o incercare disperata sa ne faca pe noi sa-i vedem umani, empatizand cu gestul de eroism al copilului despre care se prefac ca le pasa. Ei bine, nu ne pacaliti. Dati copiilor alora sansa sa aiba o viata mai buna. Cat inseamna pentru statul roman 100 de lei pe luna timp de, sa zicem, 60 de ani? Va spun eu ca nu mare lucru. Cat ar insemna pentru unul dintre copiii astia suma asta? MULT. ENORM DE MULT.

marți, 8 aprilie 2014

Sa-mi fie rusine.

Bai, explica-mi tu, ca eu nu reusesc. Am scris un cacat de post intr-un AN intreg, post care nu inseamna nimic. Cand am uitat sa ma exprim? Cum naiba am ajuns sa nu ma mai cred nici eu? Ce am facut frate in ultimii ani, cat am evoluat (dar mai ales DACA am evoluat, daca nu m-am dus chiar in jos, si nu asa, ci repede de tot). De nimic nu sunt mai convisa pe lumea asta, decat de faptul ca suferinta este singura care ne invata cate ceva, sigur, ar mai fi si iubirea dar nu asta este subiectul. Mor de ciuda ca nu stiu sa scriu cu diacritice. Ce ma bucura cu adevarat in momente ca asta, este ca am langa mine un om pe care l-am castigat usor, am 8 colaje care inseamna tot ce sunt eu ca individ pe lumea asta si pe care numai eu le inteleg (si da, asta ma bucura), colaje care insumeaza o gramada de ani de studiu si frustrare. Visez ca nebuna sa schimb destine, sa intorc lumea cu fundu-n sus si nu pricep de ce naiba, tot ce reusesc sa fac este sa indrug o sumedenie de bullshit-uri teoretice si fara fond unor tineri la fel de (daca nu, chiar mai) dezorientati ca mine, la varsta lor. Bai, nu inteleg unde gresesc. Nu stiu de ce nu-mi vine sa il iau in brate pe copilul ala care a modelat (pentru prima data in viata lui) o mana, de 100 de ori mai bine decat as fi facut-o eu dupa 2 ani de liceu. Stii ce, pana la urma, cred ca mi-e bine. Asta e motivul pentru care nu ma inteleg, pentru care nu mai insemn nimic pentru mine, bai, am ajuns la capat. Ce ma fac?

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Dragilor mei cititori,

Bai, va multumesc ca ma cititi de atata timp in numar atat de mare. Multumesc tuturor celor care ma urmaresc, imi asum injuraturile pentru perioadele in care nu am mai scris si implor clementa. Am fost ocupata cu multe chestii nesemnificative. Asadar, va invit dragilor si pe NOUA (iuhuuu) pagina de facebuce, sa vedeti si voi cum imi pierd eu vremea aiurea-n tramvai. (Impropriu spus, nu am mai mers cu tramvaiul de multa vreme). So, this is pagina. Visit it! Daca nu schingiuiala maxima.

miercuri, 31 octombrie 2012

"Tinzi spre o viata mediocra"

Mi s-a parut o naivitate si am ras. Acum nu mai rad. Mi-am abandonat blogul. Am pus mana pe carbune ultima data iarna trecuta. Bai, ai avut dreptate. Cu un ochi de suflet care a trecut prin multe vieti ai vazut, ca un ultim avertisment mi-ai spus. Si eu, nu m-am lasat salvata. Imi pare rau. Habar nu ai cum ma simt. Jos, mult sub "hotelurile alea de cinci stele pentru viermi" in care ne transformam cu totii, mult sub pamant, mult sub lume sub tot. Cred ca incep sa mor.

miercuri, 21 martie 2012

Evolutie...2 - de Marian Ganciu

Un recipient spart. O carcasa goala. Ce este un om fara minte, fara memorie? O fantoma? Un trup in cautarea unui suflet? Fara o busola care sa ne ghideze, cum putem sa stim ca destinul nostru este sa cautam binele sau sa ascultam demonii ce ne soptesc in ureche? Pagina alba doreste sa fie scrisa. Un corp prospera cand mintea are o misiune.

Sunt multe feluri in care putem defini fragila noastra existenta si multe feluri prin care ii putem da o semnificatie. Insa amintirile sunt cele care ii modeleaza obiectivul si ii ofera inteles. Un amestec personal de imagini, temeri, iubiri, regrete. Noi insine decidem importanta fiecaruia. Ne faurim propia noastra istorie, unica. Cate o amintire pe rand. Sperand ca cele pe are decidem sa nu le uitam nu ne vor trada sau nu ne vor incatusa, caci viata este o cruda ironie in care suntem meniti sa descoperim intunericul alaturi de lumina, binele alaturi de rau. Asta e ceea ce ne individualizeaza, ceea ce ne face oameni. Iar in cele din urma, acesta este lucru pentru care trebuie sa luptam.

Sursa - http://lizardking660.blogspot.com/search?updated-max=2011-12-17T00:05:00%2B02:00&max-results=7

miercuri, 22 februarie 2012

Despre fotografie

Bai, am rasfoit zilele astea o groaza de bloguri cu fotografie pseudoartistica si am simtit nevoia sa scriu randurile astea. Deci, eu cand spun fotografie artistica, ultimul lucru la care ma gandesc este aparatul. Aparatul de fotografiat este o unealta, fix ca o pensula sau un creion. Si daca ai o duzina de pensule DaVinci si pictezi cabanute inzapezite (din alea clasice cu apus de soare, lac inghetat, peisaj de munte etc etc) nu ai inteles nimic. Un artist cu adevarat inzestrat de Dumnezeu picteaza si cu limba pe asfalt. Aceiasi treaba si cu aparatul de fotografiat. Degeaba are el capacitatea sa faca o groaza de chestii daca tu nu stii cum sa le folosesti (si nu ma refer la manualul de instructiuni). Vorba Liviei, nimic nu e mai kitsch-os decat un HDRI facut ca dracu'. Bai, aparatul nu poate sa transmita un mesaj, nu alege subiectul, nu incadreaza o imagine, nu stabileste o gama cromatica etc, etc. Daca nu ai o identitate artistica bine stabilita si cultura vizuala, cu un super aparat poti sa faci cel mult poze care arata bine iar asta nu are nici o legatura cu fotografia artistica.
Unul dintre cei mai tari fotografi pe care i-am cunoscut este Livia Carbunescu. Si nu spun asta pentru ca ma insoteste de multa vreme in calatoria asta pe care o numim viata, ci pentru ca pot sa imi amintesc fiecare pixel din cateva fotografii pe care le-a facut. Si nu pentru ca le-am studiat zile si nopti ci, pentru ca mi s-au colat pe suflet pentru totdeauna. Iar Livia, in afara de aparatul de la telefon, nu cred ca mai are vreunul.

marți, 7 februarie 2012

Cat de geniala poate sa fie o melodie?

http://www.youtube.com/watch?v=QCahD0M9cv4

DE OSCAR.

luni, 23 ianuarie 2012

joi, 29 decembrie 2011

Nucile

Bai, tu stii ca eu ma simt de ceva vreme ca o veverita care vrea cu disperare sa se hraneasca. Si alerg dupa oameni in stanga si in dreapta asa cum alearga ea dupa nuci. Ii pandesc cum stau sa cada din copaci si abia astept sa fiu fata in fata cu ei. Si nucile astea dupa care alerg eu sunt frumoase si mari la exterior dar, cand dau sa sparg coaja, surpriza! Sunt seci bai, seci de-a binelea si nu e nici o sansa sa gasesc una plina. Bai, mi-e dor de un om intreg in fata caruia sa stau si sa ma bucur. Mai gasesc cate un nebun care isi pune sufletul in vreo carte si care ma salveaza.

Am plâns.

Am citit "Fii demn" de Dan Puric și-am plâns. Am plâns în interior, am plâns nenorocit și surd, in genunchi pe întuneric, să nu mă vadă nimeni, pentru toate fărădelegile care s-au făcut pe lumea asta. Am plâns așa cum spune Petre Țuțea, "ca o babă murdară pe picioare în fața icoanei Maicii Domului." Am plâns pentru toate sufletele tiranilor și pentru toți aceia care au plecat inainte de vreme în lumea drepților. Am plâns pentru apicultorul ăla de la jumatatea cărții și pentru primarul care i-a strigat Monarhului "- Unde e, bă, Dumnezeul tău, ca să te salveze?! (...), Dumnezeu nu există, bă, nenorocitule! (...) Uite, mă, să mă impiedice pe mine acum Dumnezeul ăla în care crezi tu ca să te arestez! " ( "Fii demn" -Dan Puric, Monarhul, pg. 107).
Iar la sfarșitul carții, la ultima pagină am plâns și pentru sufletul meu.
Doar așa se poate citi cartea asta, plângând.
Nicolae Manu, insă, a plâns toata omenirea în momentul  în care a scris:
"Te iert, colonele Cârnu! Timp de două luni mi-ai insângerat tălpile, din tălpile mele se prelingea sânge cu puroi...
 Te iert, maior Stăncilă! Intr-un birou cu uși incuiate m-ai bătut cu parul. M-ai lovit cu o brutalitate neîntâlnită... M-ai insângerat peste tot.
 Te iert, căpitan Zamfirescu. Ca să mă scoți din greva foamei, și eram în a cincea zi, mi-ai vărsat pe cap gamela cu zeamă fierbinte de arpacaș. Loveai gamela cu pumnii, ca să mi-o fixezi pe cap.
 Te iert, lombrozian gardian Mayer! Cu unghii sângerânde, cu mare dor, am incrustat în pereții celulei numele soției mele, Marga. Te-ai descărcat cu pumnii în capul meu, cu bocancii în tibie și peroneu. Marș la neagra, banditule, ai deterorat, așa ai zis - deterorat -, avutul obștesc! Și m-ai ținut șase zile și tot atâtea nopți în foame și frig.
 Nu te pot ierta,  plutonier major Stoica, șef de post de jandarmi în comuna Țigveni. A doua noapte de la arestarea mea, ai venit acasa la mama, ai batut la ușa și i-ai cerut să deschidă. Mama te-a rugat să revii dimineață. I-ai spus: Dacă nu deschizi, perzi feciorul!. Ingrozită, mama, ți-a deschis. Ca o fiară te-ai repezit, ai brutalizat-o și... ai violat-o! Mama avea 56 de ani, era bolnavă de rinichi și slabă precum cei din Capernaum! Când mi-a povestit mama mai târziu, am urlat de durere, am ingenunchiat, i-am sărutat picioarele și am implorat-o să mă ierte.
      Iartă-mă, mamă, iartă-mă! Te-am fixat în minte și-n suflet să te pedepsesc, plutonier major Stoica. Și nu te-am pedepsit! Să te pedepsească Dumnezeu!" (Memoria lacrimei - Editura Pământul - 2007).

miercuri, 28 decembrie 2011

Despre sufletul meu, sau De ce au intors romanii armele impotriva nemtilor.


Bai, io' ma identific cu poporul roman in momentul in care s-a sucit.
Daca porti un razboi pentru ca ai un ideal si crezi in el, "sucitura" nu e posibila. Pai nemul asta s-a trezit intr-o hora care nu era a lui. Si ce era sa faca? Ce conteaza ca mandra pe care o joci e grasa sau slaba, in momentul in care te asteapta sotia cu joata dupa gard? Asa si eu.
Bai io' am avut un bunic (cel din fotografie). Tatal mamei mele. Il chema Vasile Ferenț. Am stat sa ma gandesc cum il chema. Pentru mine omul asta nu e un nume. E o pereche de ochi albastri care te privesc cu un aer de sfant. Ei bine, bunicul asta al meu a luptat pe ambele fronturi. Daca lupta cu nemtii sau cu rusii era totuna. El era un copchil care isi apara tara. Bai, m-am intrebat mereu. Ce a cautat romanul asta crestin din satul Dochia, pe front? Ce, era razboiul lui? El nu vroia sa i se puna o pusca in brate si sa traga. De ce sa ii tremure sufletul de frica cand a vazut oameni murind si sa-i impietreasca ochiul de groaza gandindu-se ca putea fi el ala? El nu vroia decat sa faca usi si geamuri si jucarii din lemn pentru nepotii lui, si sa ingrijeasca niste familii de albine. Cand scotea mierea si cadeau albine in ea, le lua usor pe varful unui cutit ciudat si le balacea intr-un castron verde in care era apa. Le culegea din nou cu varful cutitului ciudat si le punea pe geam la uscat.
Ei bine, io' cu bunica'miu nu m-am sincronizat. Eu eram prea copil sa ascult iar el, prea obosit sa povesteasca.
Bai, cand ucizi un tanar, nu omori un om ci, o intreaga generatie. Daca il omori pe bunica-miu, ma omori pe mine si pe copiii copiilor mei. Cine aproximeaza numarul de oameni care mor in razboaie e un idiot.
Imi amintesc ca in spatele casei acoperita cu tabla era o livada cu meri. Era vara sau toamna. Bunica'miu dormea. Cadeau merele pe tabla si, nu-stiu-care a intrebat:
-Ce se aude Bunicule?
-Eh, bombardeaza nemtii.

Livada aia nu era una oarecare. Acolo era un fel de lume care se deschidea numai in fata celor norocosi. Acolo am vazut cerul negru de albine care roiau. Acolo cresteau ca prin minune mere bot-de-iepure, visine, struguri, nuci, morcov si marar. Imi amintesc cum odata, m-a luat bunica-miu de mana sa-mi arate ceva. Atunci am vazut in livada aia, sute de pui de bufnite gri, care stateau nemiscate in copaci si care se uitau la mine cu ochii aia dubiosi.  Era de parca se uitau la tine sufletele moarte ale oamenilor vii.
Acuma cand scriu povestea asta, aievea, m-a luat omul asta de mana si nu am mai vazut roiuri de albine, nici bufnite, ci, degetele lui aspre si pline de bataturi. Si ii crescuse la loc ultima falanga de la degetul mijlociu, pe care si-a retezat-o intr-o zi cand taia niste scanduri la masina aia cu motor si curele care facea un zgomot mostru si careia ii spunea abric.

marți, 13 decembrie 2011

vineri, 9 decembrie 2011

Recomand, muzica

1. Alexandrina Hristov. Descoperire recenta. (Multumesc Elena)
http://www.youtube.com/watch?v=dYEnpCvj2W4
2. Maya. Geniali. Astia compun piese despre mine. (In sensul ca, ma regasesc).
http://www.youtube.com/watch?v=MDhdPYpakmE
3. Tudor Gheorghe. E un clasic.
http://www.youtube.com/watch?v=HpeVmigRnRw
4. Leonard Cohen. Genial.
http://www.youtube.com/watch?v=Ki9xcDs9jRk
5. System of a down. Sunt moarta dupa piesa asta.
http://www.youtube.com/watch?v=se0J3vSTZqo

Sunt asa de multi cei pe care i-as mentiona, ca nu stiu cu ce sa incep. Cred ca in urmatoarea postare in share-uiesc playlist-ul.


vineri, 2 decembrie 2011

Recomand, arta

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit. Mi l-am ales singura.

E ca un cub albumul asta si acopera destul de bine arta moderna. Imaginile foarte calitative, citate, date tehnice despre lucrari. Cel mai tare artist mentionat -Bill Viola.

Recomand, film

După-amiaza unui torționar (regia Lucian Pintilie, 2001)

Unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut. 


Recomand, carte

Mircea Cartarescu - Mendebilul. Il gasiti aici.

,,Visez enorm, colorat în demenţă, am în vis senzaţii pe care nu le încerc niciodată în realitate. (...) Dupa moarte mergi pe un drum foarte lung, care urca mereu. Mergi, mergi si incetul cu incetul trasaturile ti se schimba. Nasul si urechile ti se retrag in carnea fetei ca piciorusele unei scoici. Degetele ti se retrag in carnea palmii, iar mainile ti se resorb in umeri. La fel, picioarele ti se retrag in solduri si nu mai mergi, ci
plutesti de-a lungul unor pereti de caramida rosie, pe care iti lasi umbra ca un disc alungit. Esti atat de rotund, incat devii translucid si incepi sa vezi in toate partile deodata. Cat suntem vii, vedem doar ca prin crapatura unei cutii de scrisori, dar dupa moarte vedem de jur imprejur, cu toata pielea. Plutind si privind zidurile tot mai apropiate de caramida, dar dintr-o caramida rosie, carnoasa, ajungem intr-un loc rotund. Acolo, in mijloc, se afla o celula, caci ne aflam in pantecul unei mame. Intram in celula si, pe masura ce se desfasoara treptele nasterii, privim prin ochii tuturor fiintelor, ai puricelui, ai iepurelui, ai pisicii, ai cainelui, ai maimutei, ai omului, iar cu putin noroc ajungem sa privim prin ochii fiintelor minunate care urmeaza dupa om.
Un mort va priveste prin ochii mei."

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Bai,

M-am ratat frate, asta e adevarul. Mi-am amintit ca prin clasa a doua am iubit o carte, o anatomie in rusa dupa Pavlov, eram cu ea in dinti peste tot fascinata de cum arata oamenii in interior. Mai tarziu cand a fost perioada in care toti copiii isi doreau bucatarii de jucarie si respectiv basculante, eu imi doream un microscop. Visam cum o sa castig la loz in plic si cum o sa mi-l cumpar. Imi imaginam cum o sa-mi pun foite de ceapa pe lamele si cum o sa ma uit eu la ele in halat alb si cu ochelari din aia "fund de borcan" (mi se pareau foarte inteligenti). Stiu pe de rost din ce sunt formate organismele unicelulare, euglene, parameci, amibe, invatate pe la primele ore de biologie. Imi spusese profesoara de biologie ca am cel mai tare caiet (desenam fiecare lectie chiar daca nu era necesar). In facultate, mergeam de doua ori la acelasi curs de anatomie pentru ca era singura materie care ma fascina. Bai, puteam sa fiu cel mai tare cercetator, chirurg sau cine stie ce. Puteam sa iau premiul Nobel. Puteam sa fiu geniala si intreaga. Am devenit insa, un pseudo-artist ratat.

joi, 8 septembrie 2011

vineri, 2 septembrie 2011

Autoportret




































Autoportret 1 -Colaj, mixed media, 100/70 cm



































Autoportret 1 -(detaliu),Colaj, mixed media, 100/70 cm



































Autoportret 2 -Colaj, mixed media, 100/70 cm

duminică, 31 iulie 2011

Telegrama catre Puya,

Draga (?) Puya, (iarta-mi nesinceritatea acestei formule protocolare), asemenea "somnului ratiunii" ai nascut in mine un monstru. Te-am huiduit din calcaie si nu eram nici nespalata, nici drogata, nici beata. Cu sticle nu am aruncat desi, recunosc ca treaba asta cu "hai sa nimerim maimuta" a fost foarte amuzanta.

Bai, ai cazut in plasa ca o musca in plici. Ai sporit cu mult mediatizarea acestui eveniment. Bravo. Tu nu ai stiut la ce te inhami? Ce te asteptai? Bai copchile, wake up! Intreaba-te, de ce pe colegul Guess Who nu l-a balacarit nimeni?

Sa stii ca Vama este a mea. Da, a mea si a altora. Este locul in care adun amintiri si la care ma gandesc toata iarna. In Vama primesc in fiecare an, de ziua mea, un tort in forma de inima si o floare cu coada lunga. In vama primesc scoici sparte si le iubesc de parca ar fi cel putin margaritare. In Vama ma uit pe cer si modelez nori si ii ascult pe oamenii aia care au secole de muzica in spate si totusi nu canta tehnic ci, cu sufletul. In Vama se scriu povesti de demult si se cladesc altele noi. Iar tu, atata vreme cat nu crezi si nu te bucuri de aceleasi lucruri trebuie sa pleci.
Astia care il considerati "mare artist", nu va obositi sa injurati ca moderez comentariile. Ca tot veni vorba, daca asta e mare artist atunci Brancusi ce pana mea mai e?