...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

joi, 10 decembrie 2009

Peisaj

Nici un semn bun. Şi de trei ori mai mare
Efortul de a face un biet pas.
Aceasta-i Valea Plângerii în care
Un singur călător a mai rămas?
Şi te cuprinde-un fel de disperare.
Ai vrea să strigi şi vezi că nu ai glas.
Vei fi, la rândul tău, sperietoare
În locu-acestui blestemat popas.
Pe la răscruci, saluţi albite cranii,
Rânjind absent, în peisaj de var,
Ca pată de culoare-un corb măcar
Ai vrea, sub orizonturile stranii.
Încalecă pe spaima ta, voinice,
Dă bice, cât mai poţi scăpa. Dă bice!

Marin Sorescu

Cine

Să cercetăm bine
Cine se ascunde sub noi
Să fim foarte atenţi
Pe cine numim
Eu.
Că nu mai poţi
Avea încredere oarbă
În nimeni.
Să fim atenţi, mai ales,
Pe cine numim
Eu.
Îndesati cu genunchiul
Sub nişte măşti,
Atât de convenţionale,
Râsul, plănsul, iubirea,
Ne căznim, stângaci,
Să fim familiari cu noi
Poate chiar reuşim
În unele momente,
Dar ne speriem grozav
Când ne auzim glasul.

Marin Sorescu

Grup

Trăiau de mult timp împreună
Şi cam începuseră să se repete:
El era ea
Şi ea era el,
Ea era ea
Şi el era tot ea,
Ea era, nu era,
Şi el era ele,
Sau cam aşa ceva.
Dimineaţa mai ales,
Până se alegeau bine
Care cine mai este,
De unde şi până unde
De ce aşa şi nu altminterea,
Trecea o groază de timp,
Trecea timpul ca pe apă.
Voiau uneori chiar să se sărute,
Dar îşi dădeau seama, la un moment dat,
Că amândoi sunt ea
Mai uşor de repetat.
Atunci începeau de spaimă să caşte,
Un căscat de lână moale,
Care se putea şi croşeta
În felul următor:
Una căsca foarte atent
Şi cealaltă ţinea ghemul

Marin Sorescu

Psalm

O durere totdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa
Dumnezeule, dar ce era sa fac?
Cand eram copil ma jucam cu tine
si-n inchipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie.
Apoi salbaticia mi-a crescut,
cantarile mi-au pierit,
si fara sa-mi fi fost vreodata aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
in tarana, in foc, in vazduh si pe ape.

Lucian Blaga

CATRE CITITORI

Aici e casa mea. Dincolo soarele si gradina cu stupi.
Voi treceti pe drum, va uitati printre gratii de poarta
si asteptati sa vorbesc. - De unde sa-ncep?
Credeti-ma, credeti-ma,
despre ori si ce poti sa vorbesti cat vrei:
despre soarta si despre sarpele binelui,
despre arhanghelii cari ara cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care crestem,
despre ura si cadere, tristete si rastigniri
si inainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
asa de mult sa planga si n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lasati-ma
sa umblu mut printre voi,
sa va ies in cale cu ochii inchisi.

Lucian Blaga

VEI PLANGE MULT ORI VEI ZAMBI ?

Eu
nu ma caiesc,
c-am adunat in suflet si noroi -
dar ma gandesc la tine.
Cu ghiare de lumina
o dimineata-si va ucide-odata visul,
ca sufletul mi-asa curat,
cum gandul tau il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plange mult atunci ori vei ierta ?
Vei plange mult ori vei zambi
de razele acelei dimineti,
in care eu ti-oi zice fara umbra de cainta:
"Nu stii,
ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?"

Lucian Blaga

LINISTE

Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud
cum se izbesc de geamuri razele de luna.

In piept
mi s-a trezit un glas strain
si-un cantec canta-n mine-un dor, ce nu-i al meu.

Se spune ca stramosi, cari au murit fara de vreme,
cu sange tanar inca-n vine,
cu patimi mari in sange,
cu soare viu in patimi,
vin,
vin sa-si traiasca mai departe
in noi
viata netraita.

Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud
cum se izbesc in geamuri razele de luna.

O, cine stie - suflete-n ce piept iti vei canta
si tu odata peste veacuri
pe coarde dulci de liniste,
pe harfa de-ntuneric - dorul sugrumat
si franta bucurie de vieata? Cine stie? Cine stie?

Lucian Blaga.

Ramai cu bine, prieten drag...

Astazi abia am ajuns la rascruce. 5 luni am mers in spatele tau desi trebuia sa o iau in sens opus. Am vrut sa te mai vad asa, cum te duci. Astazi trebuie sa ma intorc.

Ramai cu bine, prieten drag, ramai cu bine. Ai mers langa mine atata drum. Ai obosit si tu. Ne-am impiedicat amandoi de atatea pietre si m-ai tinut de mana asa cum ai putut tu. Nu conteaza ca tot am cazut pana la urma.

Ne-am povestit atatea lucruri si totusi nu ne-am spus nimic. Eu nu mai am povesti petru tine si ar fi pacat sa mergem asa fara sa ne spunem nimic.

Sa povestesti si altora ce ti-am povestit eu. Sa inventezi si tu povestile tale.

Ramai cu bine, prieten drag. Nu te voi uita niciodata.
Nu plange. Nu ai sa mai poti sa te feresti de crengi.
Poate o sa ne intalnim la sfarsit si nu o sa ne recunoastem. Oricum, povestile raman.

Ramai cu bine, prieten drag. Sa nu ai in suflet nimic mai mult decat un mugure de mar.

miercuri, 9 decembrie 2009

Te astept sa vii sa iti strangi lucrurile...

Sa te gandesti cu ce o sa le cari. Sunt multe. Ai cateva cutii pe raftul din mijloc. Le-am pus etichete si le-am capsat. Mai ai cate ceva in sifonier. Sa le iei si pe alea. Sa nu uiti, in bucatarie ai tacamuri, furculite, paine uscata, sare si niste orez. Sunt toate intr-o geanta albastra. Ce e pe balcon nu am apucat sa strang. Strange-le tu, eu nu mai am putere.

O sa raman aici sa ma uit dupa tine cum pleci spre metrou pana nu o sa te mai vad. Mi-e mila de tine ca le cari in spate. Stiu ca sunt grele. Oricum, in sufletul meu nu mai aveau loc. As fi putut sa ma mut intr-un suflet mai mare si sa te iau si pe tine. Prea ne ingramadeam.

Ai lasat noroi in bucatarie. Ma doare in cur. Poa' sa ma manance si viermii.

Partaj, de-adevarate-lea. Echitabil pe dracu'. Raman cu nimic.

Ma duc sa-mi platesc taxa. 10 milioane egal cu 0. Fara indoiala nimeni. Si tu, si eu.
Ma ucizi pentru propria ta distractie. Iti multumesc.
Nu o sa ma mai recunosti. O sa trec pe langa tine si o sa fii orb. O sa ma bucur. Am sa te strig si am sa fug. Sa te vad atunci mon cher.
Ai sa cresti si ai sa intelegi. Te-am tinut la sanul meu chiar daca m-ai muscat.

E timpul...
O sa arunc toate hainele pe care le stii. O sa raman goala si o sa imi fie rusine.

Nu pricepi nimic...

Fara cuvinte

Fara jumatate din suflet, fara nimic. Doar cu unghiile astea vopsite si cu putinul par cu care am mai ramas. Fara nimic, si poate e mai bine asa. Oamenii goi nu ma simt mare lucru. Mai bine. Daca o sa innebunesc, sa nu ma judeci, sa ma legi la ochi si sa imi spui ca ma prefac. Sa ma pui langa o soba calda, cu un ceai in fata si sa imi spui ca tu esti acolo. (Desi stiu ca o sa faci asta dincolo de usa, de afara, pe jumatate plecat) Sa nu te intorci.
Spuneam, "E cel mai greu moment din viata mea." M-am inselat.
E ca si cum as avea un copil bolnav. Diform, chinuit de noptile de agonie. In prima faza m-am rugat sa se vindece, mai apoi sa moara sa nu se mai chinuie, acum am ramas fara Dumnezeu. Ma duc sa ma rog la pereti. Ce conteaza.
"O sa fie iar bine, o sa treaca", imi spunea. Am sa invat sa traiesc pe jumatate ca si cum as fi intreaga. Ai dreptate, o sa ma recunosti dupa schiopatat.
"Imi doream sa te imbratisez cu coastele". Perfect adevarat.
"Hai la mine, sa ne futem." Iad. Smoala incinsa care curge peste tot. Mi-a intrat pe gat si a ramas acolo.
Am oroare de dimineti. Le urasc acum mai mult ca niciodata. Sa nu mai rasari jigodie. Sa nu te mai vad in ochi.

-asta e pentru tine-

joi, 3 decembrie 2009

Tribut Tatianei Stepa

Pitis, Vali Sterian, Tatiana Stepa,, imi e atat de dor de voi bai omuleti nici nu va imaginati. Si parca cel mai mult de Tatiana.
Mana asta de om mi-a confirmat o teorie neclara pana atunci in capul meu. Da, este clar ca numele de familie e predestinat, si e clar ca cineva te anunta cumva prin intermediul acestui cuvant ,aparent lipsit de orice insemnatate, ce te asteapta, ce o sa urmeze. Cum sa nu iti fie dor de ea? Cum sa nu te umpli de amaraciune? Si-a risipit sufletul in fiecare cantec pentru fiecare dintre noi. Nu trebuie decat sa te opresti un pic si sa asculti ca sa intelegi. Este tot ce trebuia sa faci. Atat de simplu. De ce nu gasim timp si pentru asta? De ce nu ne uitam la raspunsurile pe care le gasim atat de aproape si ne trudim sa ajungem la concluzii dezbatute si paradezbatute care, pana la urma, nu stiu ce rol au. Femeia asta nu iti aduce lineste de aia tampa cand o asculti. Te obliga sa fii acolo, nu ai incotro si bine face.
Artist desavarsit, a dat inca o data dovada de cel mai mult profesionalism din lume.
Nedrept, pacat ca a plecat dintre noi. Eu nu o sa las sa se astearna praful pe cantecele ei.

miercuri, 2 decembrie 2009

Caii de la sanie

Era atat de tarziu pentru tine si atat de devreme pentru mine. M-am asezat in bratele tale si am asteptat sa adormi. Ti-am spus in somn ca imi pare rau, ca as vrea sa ma ierti, ti-am spus, nu ai ce zice. Nu e vina mea ca era atat de tarziu pentru tine.
Atunci am inteles. A fost mai bine ca aveai sufletul amortit.
A fost mai bine... Nu te-am ranit.
Te-am rugat mai tarziu sa te prefaci ca nu ai auzit nimic. Ai spus "bine".
A mai trecut o vreme si mi-am dat seama ca ramasesei, asa, cu sufletul amortit si ca nu te-ai mai trezit de fapt niciodata de atunci. Mi-a parut rau... Nu mai era nimic de facut.
Iti mai spun si acum ca imi pare rau... Cel mai rau imi pare ca nu te-am trezit si ca te-am lasat asa cu amorteala ta, cu cenusa pe ochi si cu pamant in gura. Imi pare rau ca nu te-am lovit.
De atunci cand vad un lucru frumos rog ochii sa tina si pentru tine putin...
"O sa ramanem la fel", ai spus. "Stiu", ti-am raspuns. Vorbe...
Au trecut multi ani parca.
'Vino langa mine"ai spus. "Atat de bine stau aici..." ti-am raspuns.
Atat de mult m-a durut, nici nu stii... Aproape la fel de mult ca in noaptea aceea cand era prea tarziu...
E ca intr-o poveste in care e iarna si ger, esti departe si trebuie sa ajungi acasa cu sania, vezi ca nu mai pot caii si ti-e frica pana in maduva oaselor ca o sa ramai acolo. Si iei biciul si ii lovesti dar ei nu mai pot si se prabusesc la pamant. Vezi ca nu se mai pot ridica si iti pare rau ca i-ai lovit. Te gandesti ca daca ii lasai sa mearga incet poate ajungeai mai departe.
Caii mei au murit. I-am lovit prea rau... Pacat ca ii doare. Trebuia sa ii las sa inghete putin cate putin pana ramaneau fara suflare. Nici nu si-ar fi dat seama... De ce mi-ai dat biciul cand am plecat?
"E mai bine asa" imi spui. "Minti" am sa-ti raspund.
Era o fetita pe care o chema licurici, sa vezi tu ce poveste, si care trebuia sa traveseze Padurea indoielilor. Si dupa cum bine stii nu e chiar atat de simplu sa treci prin padurea asta nenorocita atunci cand, numai sa vezi ce poveste, toate par ca aluneca usor si nu mai ai de ce sa te prinzi. Si deodata se muta decorul, asta e alta poveste, si incepe sa se construiasca un peisaj din ala frumos de-adevarate-lea, cu arcade vechi, gotice si coloane si arhitectura plina de timp. Si mai apar doi oameni care, sa vezi ce poveste frumoasa, alearga printr-o galerie de arta unde sunt foarte multi vizitatori, care nici nu au curajul sa respire de frica sa nu deterioreze lucrarile. Si omuletii alearga repede, repede, dintr-un capat in celelalt, vezi ce poveste frumoasa, si toti ii aplauda. In ultima sala arlechini imbracati in costume de epoca se aseaza de-a stanga si de-a dreapta si fac o reverenta. Ti-am spus ca e o poveste frumoasa. Nu-i asa ca ti-a placut? Spune-mi. Nu-i asa? Spune-mi te rog.

vineri, 30 octombrie 2009

Uneori imi e asa de liniste si fum...

Asta pentru-ca imi dau seama ca ceva s-a modificat ireversibil... Pana mai ieri ma bateam cu pumnii in piept ca nimic nu e definitiv si de neschimbat cu exceptia mortii. M-am razgandit. Mi-am dat seama ca nu mai am nici un capatai si nu stiu cat va dura. Imbatranesc de-adevaratelea si nu ma refer la un rid, doua sau cine stie ce detalii de cacat, imbatranesc cat altii in 10, pe dinauntru, sunt ca o fresca afumata de lumanari din care nu se mai poate deslusi nici o aureola... Mi se darama peretii unul cate unul si raman de una singura cu paianjenii de care am fobie... Am pierdut emisfera care se ocupa de altruism si de bucurie si cred ca nu o sa o mai recapat decat teoretic. Cel mai tare ma sperie ca nu mai simt mare lucru, nu am unde sa plec maine, nu stiu de unde sa ma intorc. Jelesc zilele in care eram nemultumita si imi e atat de dor de ele deoarece am realizat mult prea tarziu ca atunci eram fericita cu adevarat. Imi pare rau ca nu am stiut sa pretuiesc ce mi s-a dat si ca am tanjit dupa lucruri pe care le am si le urasc din tot sufletul. Sesizez mult mai usor penibilul si am devenit mult mai selectiva si nu in sensul bun. Uneori e liniste. Contradictia cea mai mare este ca linistea asta nu e calma deloc. E un soi de liniste care te surzeste si nu iti mai doresti mare lucru. De fapt cred ca asta e ideea, nu imi mai doresc mare lucru si ma sufoc cate putin de atata fum care nu stiu de unde vine. Nici nu vreau sa se opreasca, sa vina... O sa ma rog pentru sufletul meu... "Doamne, am venit sa iti multumesc pentru fum..." (Paracliserul- Marin Sorescu)

"Ce departe esti"

Iarna de metal spune si poetul
Pasii dintre noi stângul ca si dreptul
Cât noroi pe strazi, cum sa te feresti
Ce departe esti si cât îmi lipsesti
Doar un telefon mai pastreaza înca
Litere si carti, renuntati si munca
Numai strigat sunt peste care cresti
Ca departe esti si cât îmi lipsesti

Daca n-ai sa vii noaptea la iubit
Poate ai uitat, poate s-a sfârsit
Daca n-am sa vin noaptea la iubit
Poate am plecat, poate am murit

Care anotimp ce aniversare
Am îmbatrânit, iarna rau ma doare
Între noi noroi si nici pic de vesti
Ce departe esti si cât îmi lipsesti
Nu ma mai întreb, nu mai vreau raspunsuri
Pentru adevar nu mai fac recursuri
Toate câte-au fosat azi devin povesti
Ce departe esti si cât îmi lipsesti

Au ramas în raft, dragoste si carte
Tot ce împarteam nu se mai imparte
Daca eu renunt tu sa nu gresesti
Ce departe esti si cât îmi lipsesti
Te astept in mai zi fara fereastra
Sa bârfim straini chiar iubirea noastra
Eu sa te urasc, tu sa ma detesti,
Ce depare esti si cât îmi lipsesti.

"Poem cu umerii goi"


Si dac-am fost, si daca suntem,
Si daca nu ne-am intamplat,
In ochii mei ramai icoana,
In ochii tai raman regat.

Troienele urca in sarea din sange,
O frunza din mine sta-n luna si plange.

In ochii tai coboara Luna,
In ochii mei se face frig,
Frunzare ning si creste noaptea
In numele pe care-l strig.

Unde-ai sa-ngropi iubirea mea?
Unde-ai sa duci aceste ploi?
Sub ce prapastii va muri
Poemul trist cu umeri goi?

Se face liniste
In noi,
Din ochii salciilor cad brume,
Ne dezlegam in asfiintit
Si vine noaptea fara nume.

"Iubire de lut"

In noaptea asta le ingrop pe toate
La mine-n suflet si la mine-n gand
Ma biciuie fantome incruntate
In noaptea asta te iubesc plangand

In noaptea asta eu voi pune foc
La radacina celor intamplate
Am obosit sa urlu si sa joc
In noaptea asta eu voi pune foc

Va arde, va arde iubirea de lut
Pe tot ce am trait doua cruci au crescut
Va arde, va arde iubirea de lut
Pe tot ce am trait doua cruci au crescut

Si anii de iubire-mi sunt saraci
Si franghia-i subtire si-i pustiu
In noaptea asta n-ai decat sa taci
Caci orice ai spune-i prea tarziu

Si tare as vrea sa nu mai vreau nimic
Cand nu poti sa rostesti nici da nici nu
Ma-nteapa crivatul si-mi este frig
In noaptea asta ma ucizi si tu

Mai arde pe sfarsite lumanarea
Si-n somn probabil ca acum ma strigi
Iar eu stau la taifas cu disperarea
Ca-n noaptea asta nu mai esti aici

In noaptea asta eu voi pune foc
La radacina celor intamplate
Am obosit sa urlu si sa joc
In noaptea asta eu voi pune foc


"Da doamne iarna"

Imparte Doamne cu mine durerea
Din lacrima care te striga
Si da-mi alinarea si da-mi mangaierea
Imparte cu mine durerea

Imparte Doamne cu mine tacerea
Ce noaptea se lasa pe ploape
Cand somnul sau moartea sunt tot mai aproape
Imparte cu mine tacerea

Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine

Imparte Doamne cu mine tradarea
cu care ma acoperira
Sterge-mi din lacrima chinul si sarea
Imparte cu mine tradarea

Imparte Doamne cu mine minciuna
Zvarlita pe singuratate
Si liniste pune acum peste toate
Imparte cu mine minciuna

Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine

Imparte Doamne cu mine iubirea
Risipa ursita risipei
Si lasa uitarea la marginea clipei
Imparte cu mine iubirea

Imparte Doamne cu mine tristetea
De-ati pune pe umeri povara
Durerii tacerea, minciunii tradarii
Imparte cu mine tristetea

Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine

Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine

"Cantec in noapte"

Pietre-n cale, mereu pietre
Nimeni, bezna, nu ma indreapta
Pana la tine nici o piatra
Nu mai vrea sa-mi fie treapa
Pana la tine nici o piatra
Nu mai vrea sa-mi fie treapa

Pietre sunt si iarasi pietre
Pe poteca mea de dor
Greu se lasa, greu se lasa
Dumnezeul pietrelor
Greu se lasa, greu se lasa
Dumnezeul pietrelor

Lung e drumul, ceasul lung
Rogu-ma, ma rog intr-una
Noaptea sa-mi ajute luna
Pana la tine sa ajung.

"Spune-mi ceva"

Probabil drumul meu va duce-n iad
Ma-mpiedic de o lacrima si cad
Si iar adorm si iar mi-e dat un vis
Ca biata cifra doi s-a sinucis..

Dac-am sa te chem
Da-mi macar un semn
Fie si-un blestem
Din partea ta
Totusi nu stiu cum
Pentru-atata drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva...
Spune-mi ceva...

Si de atata viscol vestitor
Nu ochii mei ci ochii tai ma dor
Ce bine am intrat si cu ce rost
Si ce batrani iesim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot
E numai despartire peste tot
Si se aude ca va fi mai greu
Decat vom fi departe tu si eu...

Dac-am sa te chem
Da-mi macar un semn
Fie si-un blestem
Din partea ta
Totusi nu stiu cum
Pentru-atata drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva...
Spune-mi ceva...

Dar nu pentru a-ti spune ca e rau
Am dat cu bulgari mari in geamul tau
Ci ca sa stii in viscolul cainesc
Ca plec si mor si plang si te iubesc..

Si vreau sa-ti dau cu acte inapoi
Dezastrul impartirilor la doi
Ca sa-ntelegi si tu ce-i cuplul frant
Si cum e sa fii singur pe pamant...

Dac-am sa te chem
Da-mi macar un semn
Fie si-un blestem
Din partea ta
Totusi nu stiu cum
Pentru-atata drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva...
Spune-mï ceva...

"Copacii fara padure"

in povestea copacilor goi
scartaind intr-o singura usa
este vorba de noi amandoi
este vorba de foc si cenusa

doi copaci fara frunze pe drum
dupa cum ii priveste inaltul
doi copaci prin sarutul de scrum
aplecandu-se unul spre altul

nu mai suntem decat doi copaci
vor veni taietori sa ne tunda
vor lua crengi toti copiii saraci
pentru flacara lor muribunda

si chiar daca ma vei mai iubi
peste crivatul iernii ce vine
fara brate cu ochii pustii
n-am sa am ce intinde spre tine

spune-mi padure cu frunza rara
unde-i iubirea de asta vara?
nu stie iarna sa se indure
de noi copaciï fara padure

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Cand eram mica ma jucam in noroi...

Imi placea sa ma joc in noroi. De multe ori ma jucam de-a "linii albe", adica, faceai o mica groapa in care puneai pamant cat mai fin, apa si amestecai cu degetul ore in sir pana apareau linii albe, curbate, de multe ori apareau cercuri concentrice, linii unele subtiri, altele mai groase, puncte albe, tot felul de chestii. Era fascinant sa ma joc in noroi. Am crescut intre timp si mi-am dar seama ca nu imi mai place sa ma joc in noroi. Mi-am dat seama ca noroiul ala pe care il iubeam si langa care stateam cate o zi intreaga, ma sperie si ma face sa fug cat ma tin picioarele. Acelasi noroi. Pamant si apa. Nu mi-ar mai putea aduce vreo bucurie. Intre timp am descoperit si alte soiuri de noroi mult mai putin prietenoase, noroiuri care te napadesc pe interior si de multe ori nu le mai poti curata. Am descoperit si noroiuri voluntare, involuntare, noroiuri pur si simplu, noroiuri "din greseala", noroiuri regretabile si multe alte soiuri de noroiuri. Exista un noroi tare greu de inteles. Un noroi cu care iti place sa te joci in prima faza, care te fascineaza si care te bucura. Ei bine, desigur ca si noroiul asta tot noroi este pana la urma si ca orice noroi veritabil te murdareste (cu vinovatie de data asta) din cap pana in picioare. Nu am aflat inca cum sa ma joc cu noroiul asta. Ma gandeam, unde naiba a disparut noroiul ala care nu iti facea nici un rau? Sa fie oare noroiul pe care il poti imparti cu celalalt si cu care nu stiu eu cum sa ma joc?

vineri, 4 septembrie 2009

Desi nu imi doresc, se intampla...

Se intampla uneori sa iti dai seama ca nimic nu mai e cum era, desi oamenii sunt la fel ca inainte, neschimbati, cu acelasi comportament, exact cu acelesi reactii... E ciudat cum se pierd lucrurile din senin si ramai cu un soi de amaraciune care se instaleaza frumusel la tine in suflet, isi aduce mobila, cartile, cosmeticele si nu mai pleaca. E ca un fel ce chirias de care nu mai scapi... Incerci sa ii explici civilizat ca nu e locul lui acolo si ca ar trebui sa isi caute in alta parte, dar nici nu vrea sa auda. Incerci sa il dai afara dupa cateva zile dar nimic... Aduci alti chiriasi peste el, poate, poate o sa scapi dar nimic. E acolo si se pare ca acolo o sa si ramana... Sunt oameni pe care i-ai iubi fara sa vrei nimic in schimb... Sunt oameni de neinlocuit, nimeni, nimic, niciodata, nu o sa poata sa ii dea jos de pe piedestalul pe care s-au catarat... Si le place acolo... Si tie iti place ca s-au suit sus, sus de tot si nimic nu poate sa ajunga pana acolo... Intr-un fel, oamenii aia sunt numai ai tai, nimeni nu-i poate lua de acolo... O sa ramana ai tai mereu... Iubesti cu adevarat un om atunci cand iti doresti mai mult sa fie fericit decat sa fie cu tine. Abia atunci li iubesti desi pun pariu ca putei sa juri ca nu mai poti de atata iubire in nenumarate alte situatii. Ei bine, nu, asta este doar o inversunare de a tine pe cineva (in aparenta desigur) numai pentru tine. Iubesti un om atunci cand il poti lasa sa plece spre un alt soi de fericire poate mai potrivita pentru el... Chiar daca iubesti un om din tot sufletul, asta nu inseamna ca il iubesti asa cum vrea el... Iubesti un om cu adevarat atunci cand nu mai conteaza ce vrei tu.. Eu iubesc cu adevarat si amuzat e ca mi-am dat seama ca nu e necesar ca acel om sa fie in permanenta langa mine. Nu as fi crezut ca pot descoperi cum sa iubesti un om, nu ca prieten, nu ca iubit, nu ca frate, nu ca parinte ci pur si simplu pentru toate acestea la un loc si pentru nimic din toate acestea. E complicat sa iubesti pe bune, fara teatru, fara demonstratii, fara gelozii, fara nimic si totusi sa nu il vrei pe omul ala langa tine. Vrei sa-l stii fericit. Desi nu imi doresc, se intampla sa iubesti un om cu adevarat cand totul e ruina, cand praful s-a asternut de mult si cand nu mai poti petici mare lucru.

Un soi de cosmar...

Am trecut de curand printr-un soi de cosmar al dracu' de nenorocit... Nu era visul din care te trezesti urland si leoarca de transpirate si iti dai seama ca totul e ok, ca a fost doar un vis, si te culci la loc. Nu, ar fi fost minunat daca era asa. Cosmarul meu incepea ca o anestezie in care simti, auzi, vorbesti, si totul in jurul tau se darama, iar tu nu poti sa faci nimic. Ca un soi de atac de panica combinat cu o tristete atat de adanca incat ai impresia ca totul e inutil. Tot ce iti doresti (stiind ca nu se mai termina) este sa mori, si iti doresti atat de mult, incat, aproape ca ai putea sa iti opresti inima sa bata... Nu stiam ca mi-as fi putut dori vreodata atat de mult sa mor... In cosmarul asta nenorocit parea ca s-a oprit timpul in loc, si ma intrebam mereu "Cat o sa mai tina, mai este, mai dureaza?" Ma durea fiecare celula, si durerea era atat de mare incat am uitat sa respir. Parca urla un personaj malefic la mine sa respir si eu am crezut ca trebuie sa respir ca sa nu scap, ca sa nu se termine, ca sa continue calvarul. Ma intrebasem de vreo cateva ori daca am ajuns in iad, daca aici se termina cu mine, ce nu am facut si ar fi trebuit sa fac... M-am trezit si mi-am dat seama ca starea aia "fugita din filmele horror" era acolo... O aveam in suflet si stiam ca nu o sa mai scap, o purtam acolo pentru totdeauna... Inca mai exista... Simt nisip in gura si tarana in ochi... Imi placea cola, nu imi mai place nimic... Fumez ca gest reflex format in 9 ani... Imi fac curat in camera doar ca sa fac ceva...Incerc sa nu inchid ochii de frica sa nu fiu din nou acolo... Mi-am propus sa nu mai dorm o perioada si sa adorm doar atunci cand nu o sa mai poata corpul meu sa ramana treaz, sa actioneze independent de mine si sa nu il mai pot controla, o sa si explic rationamentul desigur. M-am chitit pe strategia asta tocmai pentru ca nu mai vreau sa visez deloc. Nu mai am nevoie de vise de nici un fel, ma lipsesc, nu-mi mai trebuie... "In rest, bine, sanatoasa ceea ce va doresc si voua. Va sarut si astept raspuns numaidecat!"

duminică, 30 august 2009

Nu stiu de ce incerc sa ajung la o concluzie...

Uneori nu ai nevoie sa iei nici o decizie. In momentele cruciale in care trebuie sa te hotarasti (in care eu de regula dau cu banul), cel mai bine este sa nu hotarasti nimic. Mi-am dat seama ca de multe ori deciziile sunt deja luate si ca ti se confirma in momentul in care renunti sa te mai stresezi si sa iti faci o mie de ganduri inutile, si da, sintagma "Ce o fi, o fi!" este perfect adecvata situatiilor de criza. So, ma tot chinui sa imi aduc viata cat mai aproape de idealul din capul meu (dureros azi) si imi dau seama ca de fapt pot sa ma pis linistita pe "liberul arbitru". Deciziile sunt deja luate. Am voie sa ma revolt? Am voie sa nu-mi convina? Poate eu nu vreau sa mi se mute traiectoria. Poate am si eu ceva de spus vis a vis de existenta asta a mea, care, nu mai corespunde deloc cu ce aveam eu de gand sa fac pentru mine. Si daca sunt chestii care nu ma privesc doar pe mine? Si daca trebuie sa decid pentru 2? pentru 10, 20 cati or fi? Ce fac? Asa ca, tu, ala care decizi pentru mine, ai face bine sa mai lasi sfintii si lumanarile si sa ma lamuresti daca tot m-ai facut!