...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

vineri, 28 mai 2010

Iti multumesc pentru babe

Iti multumesc pentru baba din parc, cu cainii ei, cu cioara pe care o are de 10 ani, cu mainile patate cu banuti vinetii si cu pielea ca scoarta de copac. Nu-mi spune adevarul, vreau sa cred ca a fost medic veterinar si ca il cunoaste pe (am sa-i spun) Sandu, dresorul de lei, ca a terminat doua facultati si ca a fost (pe vremea lui Ceausescu) izgonita in Baragan. Vreau sa cred ca Crocky (cioara) vorbeste si ca ii spune "imputito", ii cere apa si ii spune "mama". Nu-mi spune ca e nebuna, nu am sa te cred. Iti multumesc si pentru mama babei (pe care nu o cunosc), care a murit de 4 ani si care in ultimii ani de viata a locuit cu fi-sa. Se plimbau in fiecare zi in parc si a gasit puiul de cioara (pe care l-a ascuns in sifonier intr-o caciula de blana). Iti multumesc si pentru soferul care seamana cu bunicul meu. De fapt nu semana intr-adevar, asa vreau eu sa cred, ca semana. Iti multumesc si pentru babuta aia uscata care m-a oprit sa imi spuna ca am o culoare foarte frumoasa la par si ca atunci cand bate soarele zici ca e de aur. Iti multumesc si pentru doamna Ana care se chinuie in fiecare zi sa poata merge din nou. Nu e vina ei, piciorul nu vrea, cred ca a capatat autonomie. Iti multumesc ca sunt fumatoare si ca am avut cu ce sa-i platesc babei cu cioara.

(Pentru mama babei nu ar fi trebuit sa iti multumesc dar ma bucur ca a gasit cioara aia si ca a putut sa-mi povesteasca fi-sa de ea.)

(M-am mai bucurat si ca a reusit soferul ala care semana cu bunicul meu, sa bage tirul ala imens in parcare, si ca vor putea pleca in turneu in Rusia cu toate animalele de la circ. Pe asta o stiu de la baba cu cioara.)

(Mama babei pentru care nu trebuia sa iti multumesc a simtit cand i-a venit ceasul si i-a spus babei sa aiba grija de Crocky. Tot de la baba stiu.)

De fapt vroiam sa iti multumesc pentru tot, in special pentru babe (azi).

marți, 18 mai 2010

De suflet nu te poti lepada niciodata

Si din cauza asta am ramas la fel. Sa stii ca sunt exact acelasi om. Nu mai pun pret pe lucrurile pe care pui tu pret acum pentru ca am invatat multe intre timp. Liv, daca tu crezi ca nu mai regasesti nimic din ce stiai la mine inseamna ca,poate, tu ai pierdut ceva intre timp. De ce m-am schimbat? Liv, eu sunt un ditamai omul si am realizat ca mi se potriveste mai bine. Daca as fi fost copil m-ar fi omorat.

Cand m-ai sunat ultima oara? Cand m-ai intrebat sincer ce mai fac? Cand m-ai intrebat daca mai am sufletul sita si daca fac fata? Liv, eu am ochii verzi si nu albastri.
Sa stii ca daca nu te-am aprobat nu inseamna ca nu te-am inteles. Si tu stii bine ca daca ai avea nevoie intr-advar de mine as fi acolo.

Sa mai stii ca nu m-am bucurat cand pentru tine cand imi povesteai ca ai venit cu motorul din vama pentru ca puteai sa mori si mi-ai fi lipsit foarte mult. Eu cand faceam asta nu stiam ca pot sa mor. Sa stii ca toate lucrurile care m-au facut fericita m-au tocit pe interior. Si asta nu e de rau. Dar cand ai moartea in fata nu te joci. Sa mai stii ca nu ma pot bucura stiind ca iti complici viata si ca asta te face sa suferi. Sa stii ca de multe ori am suferit (de-a-devarate-lea) langa tine si nu ti-am spus.

Bai, nu ma cauta in formulari si contexte. Gandeste-te ca ai tai colegi ma stiu ca pe omul care o asteapta pe Livia. Poate venisem sa iti spun ceva. dar oricum nu ai fi putut sa ma intelegi. Erai prea prinsa in suferinta ta si te-am inteles. Nu te-am judecat niciodata.

Liv, tu ai nevoie de alti oameni acum. Cand sunt langa tine nu imi mai spui "lucruri de mijloc". Pentru mine nu ai timp Liv. Nu ma regasesc in contextul in care esti tu acum.

Sa stii ca am o mana de oameni care vor fi prezenti in toate momentele cu adevarat importante din viata mea. Si sa mai stii ca tu esti unul dintre ei. Un altul e Dumnezeu. Ei, bine pentru mine este Om.

Imi doresc sa fii fericita si parca uneori te impotrivesti cu toata fiinta ta ca asa ai tu chef.

duminică, 9 mai 2010

Oamenii de ciment - unghii rosii - dragoste in vreme de ciuma

Eram in metrou si ma duceam intr-un loc caruia obisnuiesc sa ii spun in mod nefiresc "acasa". (Am sa incetez sa mai fac asta cat de curand). Veneam de la un om foarte drag si ma gandeam la semnificatii. La ce ar putea reprezenta un cuvant in ochii mei, in ochii altora. La ce se ascunde in spatele genelor rimelate sau a unghiilor vopsite. Am inceput sa ma gandesc din perspectiva oamenilor care se aflau pe langa mine (un mos ochelarist, o baba care zici ca era tapata la "Igiena", o tipa care avea un tic ciudat, o femeie cu un copil, etc.). Mi-am dat seama ca aveam unghiile rosii. Ma intrebam ce cred oamenii astia despre unghiile lungi, patrate si de un rosu saturat care iti ajunge pana in maduva oaselor. Ei bine, as fi putut sa fiu in ochii lor pe rand sau simultan un om care corespunde urmatoarelor descrieri:

- O tipa frustrata care vrea sa atraga atentia,
- O pitipoanca,
- Genul de femeie care nu stie ce inseamna sa faci curat si sa ai grija de copii pe care barbatul meu o prefera atunci cand intarzie de la servici cu zilele (e clar ca faza cu orele suplimentare e placinta cu dovleac "ce crede ca sunt proasta?")
(precizez ca este necesara o excludere a contextului, caracterizarea fiind facuta numai prin intermediul acestui detalui si anume unghiile)
- O fata care se ingrijeste,
- O parasuta,
- O femeie vulgara,
- O traditionalista intr-ale fashion-ului,
- O femeie in devenire care vrea sa arda etapele
si lista poate continua la +/- infinit.

Ei bine, pentru toti oamenii aceia scriu:
Spalasem un covor, aveam unghiile distruse si aveam nevoie de un strat protector. Am cerut o oja. Am primit una rosie. Mi-am dat pe unghii. (in doua straturi). Ma pis pe concluziile voastre de cacat. Maine imi pun sclipici. Ne revedem la metrou. Sa va vad atunci dragii mei.

Apropos, doriti verde sau violet? Ce fel de chiloti preferati sa vizualizati in momentul in care o sa ma pupati in cur?

Vin la tine oraselul meu drag. O sa ma razbun pe orasul asta imputit. Nu, nu pe oamenii de aici, ci pe cimentul asta adunat cu sarguinciozitate de oameni asemenea lui. Nu ma razbun pe sursa ci pe cauza. Oras jegos care m-ai adus la concluzii false.

Sa nu te mai vad in ochi.
Ma lepad de toata infectia ta de pietroi fara suflet si ma duc sa alerg berze pe camp si sa ma umplu de pamant. Ma duc acolo si nu o sa ma mai vezi niciodata. O sa iti para rau pentru momentele in care am venit si nu m-ai primit. O sa imi pui toate bancile si toate bordurile la dispozitie sa ma asez si sa fumez o tigara. Ai sa te faci din ce in ce mai gri si pe mine o sa ma doara in cur. Ma duc sa cresc mare si verde si sa imi pun insecte in par si radacini la picioare.

Ramai cu ciorile tale care te umplu de coji de seminte, de flegme verzi si de cacatii cainilor lor. Nu te mai iubesc. Am vazut ce ascunzi. Nu ma mai pacalesti. Ma duc sa fiu a mea si a altora.

Nu te speria Domnule Antena. Te iau si pe tine.

sâmbătă, 8 mai 2010

Domnul antena

Incepusem sa scriu o chestie care semana a lucrare mediocra facuta doar ca sa iasa la numar la sfarsit de semestru. Titlul l-am pastrat, nu stiu de ce. Mi-a fost drag pentru o secunda, asa ca si sintagma, ca amintire a unui lucru care urma sa dispara pentru totdeauna.

Ar fi trebuit sa dau la medicina si sa ma fac chirurg. Sensibilitatea nu-i de mine. Prea dramatizez totul. Acum de ex. ascult Iris si il compatimesc pe Minculescu. Nu mai bine eram doctor?

O gramade de zile de vineri din care am impresia ca nu imi amintesc nimic (Intotdeauna mi-am dorit sa am un caine pe care sa il cheme vineri).

Ma omoara un sughit. Urasc sa sughit. Nu se opreste niciodata. Epiglota masii.
Cel mai neinspirat lucru pe care poti sa il faci atunci cand sughiti este sa iti aprinzi o tigara (ceea ce am si facut de altfel).

Mi-e dor de mine intr-un fel atat de ciudat de parca nu m-as fi vazut de secole. Parca m-am lepadat de mine ca un animal care isi leapada pielea pentru una noua si parca nici nu mai stiu ce culoare aveam. Si e mai bine asa. Prea ma incomoda pilea aia veche si subtire. Am sa-mi cresc una noua si rezistenta pana cand am sa-mi pierd forma de tot (si semnificatia odata cu ea) si cand am sa fiu batrana nici nu o sa-mi mai aduc aminte ca eram om. O sa fiu o bila de piele pana in interior si, culmea, am sa adun acolo toti solzii de care m-am lepadat, ca un om nebun care aduna lucruri de prin gunoaie.

Imi aduc aminte ca in copilarie visam foarte ciudat si nu intelegeam nimic din visele pe care le aveam iar asta ma speria la culme.

Mi se pare interesanta senzatia de deja-vu. Cred in Dumnezeul de a carui existente m-am indoit de zeci de ori.

Daca m-as mai naste o data as schimba totul. M-as naste inalta si bruneta. Cu ochii nu foarte mari dar nici mici si cu gropite. M-as creste fara prea multe procese de constiinta. M-as rade in cap si mi-as tatua o spirala pe genunchiul stang (ca un desen din acela pe care il faci atunci cand vorbesti la telefon si ai un obiect de scris in mana, absolut intamplator si fara nici o semnificatie). As invata tabla inmultirii pe dinafara. As invata sa ma cert si m-as folosi de asta.

M-ar fi chemat Carmen. Nu as fi dat prea multi bani pe Folk.

Uneori imi pare rau si de mine. Imi pare rau si de ce as fi fost daca nu eram asa. Imi pare rau de tot si de nimic si parca imi vine sa imi mai cresc un strat de piele. Nici nu imi mai amintesc macar de mine.

Mereu invidiam femeile naturale, fara machiaj care mi se parea ca au ceva aparte. Sunt convinsa ca multe dintre ele si-ar fi dorit sa fie fardate si incaltate cu tenesi.

Noapte buna domnule Antena. Iti multumesc.

marți, 4 mai 2010

Principiul satanic În suferinta - EMIL CIORAN

Dacă sînt oameni fericiţi pe acest pămînt, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă să‑şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? De unde atîta discreţie şi atîta rezervă? Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n‑aş putea trăi numai în mine acele momente, ci le‑aş împărtăşi într‑un elan fără margini tuturora, m‑aş risipi de bucurie în văzul celorlalţi, mi‑aş consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încîntător şi debordant. N‑aş regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul s‑ar împletici, n‑aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s‑ar epuiza şi focul din mine şi‑ar încetini pîlpîirile.

Durerile nu se uită, chiar fiindcă sînt legate, într‑un mod nemăsurat de mare, de conştiinţă. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sînt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n‑au ce uita.

Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele, suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat?
A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.

Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, se fixează faţă de om într‑o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într‑o asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil singur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uitării decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n‑ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul.

Iubirea de oameni ce răsare din suferinţă seamănă cu înţelepciunea ce izvorăşte din nefericire. În amîndouă cazurile, rădăcinile sînt putrede şi izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturală şi spontană, rezultată dintr‑o dăruire firească şi dintr‑un elan irezistibil, poate fecunda şi sufletele altora şi poate comunica o intimitate caldă şi senină. Aceea ce rezultă din suferinţă ascunde prea multe lacrimi şi suspine pentru a nu împrăştia raze de o claritate amară, în care punctele negre pătează puritatea iubirii. Este prea multă renunţare, prea mult chin şi prea multă nelinişte, pentru ca această iubire să fie altceva decît o infinită concesivitate. Ierţi totul, admiţi totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Şi cum să mai iubeşti, cînd nu eşti ataşat de nimic? Iubirea de oameni din suferinţă este vidul acelui suflet omenesc între tot şi nimic, întocmai cum, într‑un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. În creştinism nu există iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s‑a crezut mîntuitorul lumii, dacă l‑ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n‑ar mai fi avut nici măcar această concesivitate, această indulgenţă, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire.

De ce să te întristezi de tristeţea ta şi să te bucuri de bucuria ta? Ce‑ţi pasă dacă lacrimile tale sînt de plăcere sau de durere? Iubeşte‑ţi nefericirea şi urăşte‑ţi fericirea, amestecă totul şi confundă totul. Renunţă la distincţii, la diferenţieri şi la planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtată de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie şi laş unde ar trebui. Cine ştie dacă în felul acesta nu vei fi mai cîştigat? Şi dacă nu cîştigi, ce e dacă pierzi ceva? Este ceva de pierdut şi ceva de cîştigat în această lume? Orice cîştig este o pierdere, precum orice pierdere este un cîştig. Pentru ce oamenii mai aşteaptă o atitudine determinată, idei precise şi vorbe corecte? Simt că ar trebui să vărs foc pe gură, ca răspuns la toate întrebările ce mi s‑au pus şi ce nu mi s‑au pus.

Atît cei pe care conştiinţa i‑a dus la interiorizare, la chin şi la tragedie, cît şi cei pe care i‑a avîntat într‑un imperialism nelimitat, într‑o groaznică dorinţă de achiziţie şi de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibraţi şi nefericiţi. Conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n‑a făcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreşte de a fi omorît unul pe cruce.

Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să‑ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale ale vieţii sufleteşti. Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n‑ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atît de nefericit, încît să pricepi fericirea şi atît de rafinat, încît să poţi deveni oricînd barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atîta ardoare, încît să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări.

Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frînturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr‑o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte fiinţe.

Singurul lucru care‑l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atîta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să‑ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la oameni, să iubeşti totul, într‑un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le‑ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor.

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr‑o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s‑ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, cînd toţi oamenii te‑ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n‑au putut pătrunde în alţii ca să‑i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adîncimilor.

Banalitate Şi transfigurare - EMIL CIORAN

Mă văd singur, în mijlocul unui peisaj nemărginit, sorbind prin toţi porii aromele singurătăţii, încîntat de reveria extatică a melancoliei, îndepărtînd contururile ca pentru a face şi mai ciudate depărtările, trăind euforia şi neliniştea apocalipsului. Sînt atît de vesel şi de trist, încît lacrimile din mine au în acelaşi timp reflexe de cer şi de infern. Pentru bucuria tristeţii mele, aş vrea să nu mai existe moarte pe acest pămînt, a cărei fatalitate este atît de groaznică în tristeţea pură şi adevărată.


O să mă înghită golul meu lăuntric, o să fiu înghiţit de propriul meu vid. Să simţi cum te prăbuşeşti în tine, în neantul tău propriu, cum rişti gîndindu‑te la tine, cum cazi în haosul intern! Senzaţia prăbuşirii în golul exterior, în vidul din afară, este mult mai puţin complicată decît această senzaţie nebună a prăbuşirii în tine însuţi. Să‑ţi dai seama de infinitele tale adîncimi şi să le simţi chemările, răsunînd de o vrajă demonică, este a atinge forma neobişnuită de expansiune centripetă în care centrul fiinţei se deplasează, într‑un joc indefinit, în neantul subiectiv. Neliniştea prăbuşirii exterioare n‑are farmecul maladiv al neliniştii, al prăbuşirii interne. Căci la aceasta se adaugă satisfacţia de a muri în tine, de a‑ţi găsi moartea în nimicul tău propriu.

Receptivitatea pentru durere îşi are originea nu numai într‑o structură temperamentală specifică, ci şi în obişnuinţa, în frecvenţa şi dominarea durabilă a durerii. Fiecare prilej de durere este trăit atunci cu mult mai multă intensitate, este exagerat şi proiectat în conştiinţă pînă la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intimă în care limitele conţinuturilor sufleteşti răsărite din durere se dilată la infinit, în care nu există margini şi forme pentru progresul durerii. Obişnuinţa cu durerea nu toceşte sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creează o receptivitate mult mai mare şi mai ascuţită. Atunci, cea mai mică depresiune se amplifică, ia proporţii în conştiinţă, se intensifică şi apasă ca o greutate insuportabilă. Şi pe cînd bucuriile şi succesele nu pot depăşi un efect de moment, durerile se fixează în suflet ca eternităţi de gheaţă. Întregul conţinut al personalităţii se dezvoltă atunci sub semnul durerii, devenită realitate şi emblemă a acestei personalităţi.

Fuga de pe cruce - EMIL CIORAN

Şi adevărata îndoială a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce. Sînt convins că Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre oameni şi, dacă ar fi putut, s‑ar fi retras în colţul cel mai obscur al lumii, unde nimeni n‑ar mai fi cerut speranţă sau mîntuire. Şi cînd a rămas numai cu soldaţii romani, sînt sigur că le‑a cerut să‑l ia jos, să‑i scoată cuiele, pentru a fugi atît de departe, încît ecoul suferinţelor oamenilor să nu mai ajungă pînă la el. Nu că Isus ar fi încetat deodată să mai creadă în misiunea şi ideile lui — era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic —, dar moartea pentru alţii este mult mai greu de suportat decît moartea ta, consumarea destinului tău personal. Isus a suportat răstignirea, deoarece ştia că numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale.

S‑ar putea foarte bine ca Isus să fi fost mult mai simplu decît îl concepem noi, să fi avut mai puţine îndoieli şi mai puţine regrete. Căci el s‑a îndoit şi a regretat ascendenţa lui divină numai în momentele finale. Noi ne îndoim şi regretăm atîta, încît nici unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai putem fi sfinţi şi nu mai putem crede în predicatori. Detest în Isus tot ce e predică, morală, idee şi credinţă. Să ne fi dat pace, şi să nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri şi credinţe. Căci idealuri şi credinţe au atîţia. Iubesc la Isus momentele de îndoială şi de regret, clipele cu adevărat tragice din existenţa lui, care nu îmi par nici cele mai interesante şi nici cele mai dureroase. Căci dacă s‑ar măsura după suferinţă, cîţi n‑ar avea dreptul, înaintea lui, să se considere fii ai lui Dumnezeu! S‑ar putea ca nu toţi fiii lui Dumnezeu să moară pe cruce, într‑o moarte geometrică şi verticală!

Renuntarea - EMIL CIORAN

Gîndul renunţării este atît de amar, încît este de mirare cum omul a ajuns să‑l conceapă. Cine n‑a simţit în momentele de amărăciune şi de tristeţe un fior rece prin tot corpul, o senzaţie de părăsire şi de ineluctabil, de moarte cosmică şi de neant individual, de vid subiectiv şi nelinişte inexplicabilă, acela nu cunoaşte preliminariile groaznice ale renunţării, rezultate ale unei îndelungi dureri.

Acea senzaţie de presiune interioară, cînd simţi cum te aduni în tine, cum creierul e parcă strîns şi corpul apăsat de greutăţi interne, cînd orice avîntare moare sub glasul obscur şi nelămurit al unor chemări din adîncuri negre şi copleşitoare, face din tristeţe o otravă care, picurînd în iubire, o întunecă şi o stăvileşte. Iubirea este prin esenţă deschisă, ca o floare de primăvară. Şi nu închide răcoarea tristeţii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristeţea; cîteodată se amestecă într‑un aliaj complex, provocînd o stare de nelinişte, cînd atît viaţa cît şi moartea îşi cer drepturile lor. Cum atacă tristeţile rădăcinile lui Eros! Şi oare de ce întristările sînt numai de moarte? Sînt prea trist spre a fi născut pentru iubire!

În somn uiţi drama vieţii tale, uiţi complicaţiile şi obsesiile, aşa încît fiecare deşteptare este un început nou de viaţă, este o speranţă nouă. Viaţa păstrează astfel o discontinuitate plăcută care dă impresia unei continue regenerări, a unei renaşteri permanente. Insomniile duc, dimpotrivă, la un sentiment al agoniei, la o tristeţe eternă şi iremediabilă, la o disperare absolută. Pentru un om sănătos, adică pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complăcea în neseriozităţi, fiindcă el nu ştie că sînt unii care ar plăti un somn cu o avere, cărora le e frică de pat şi care ar sacrifica o ţară pentru inconştienţa din somn, ce o răpesc în mod brutal amarnicele lucidităţi şi haosul insomniei. Există o mare, o infinită legătură între insomnie şi disperare. Mă întreb dacă poate exista disperarea fără insomnii, dacă este posibilă o pierdere totală a nădejdii fără concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad şi rai nu poate fi decît aceasta: în rai poţi dormi cînd vrei, în iad niciodată. N‑a pedepsit Dumnezeu pe om luîndu‑i somnul şi dîndu‑i cunoaşterea?

Mă simt un om fără sens şi nu‑mi pare rău că n‑am nici un sens. Şi de ce mi‑ar părea rău, cînd de haosul meu nu se poate alege decît haosul? În mine nu există nici o voinţă înspre formă, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu‑mi cresc aripi?(...)Este în mine atîta confuzie, zăpăceală şi haos, încît nu ştiu cum un suflet omenesc poate să le suporte. Tot ce vreţi găsiţi în mine, absolut tot. Sînt o fiinţă rămasă de la începutul lumii, în care elementele nu s‑au cristalizat şi în care haosul iniţial îşi joacă încă nebunia şi învolburarea lui. Eu sînt contradicţia absolută, paroxismul antinomiilor şi limita încordărilor; în mine totul e posibil, căci eu sînt omul care voi rîde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi rîde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi.


Am mai multă stimă pentru un om cu dorinţele contrariate, nenorocit în dragoste şi disperat, decît pentru un înţelept rece, de o impasibilitate orgolioasă şi respingătoare. Nu pot concepe o lume mai antipatică decît una de înţelepţi. Ar trebui distruşi iremediabil toţi înţelepţii acestui pămînt, pentru ca viaţa să continue a exista mai departe aşa cum e: oarbă, iraţională.

Urăsc înţelepţii pentru că sînt comozi, fricoşi şi rezervaţi. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominaţi de mari pasiuni care îi devoră pînă la moarte, decît egalitatea de dispoziţie a înţelepţilor, ce îi face insensibili atît la plăcere, cît şi la durere. Înţeleptul nu cunoaşte tragicul pasiunii, nu cunoaşte frica de moarte, precum nu cunoaşte avîntul şi riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibrează, este rece şi îngheţat. De aceea vorbeşte în maxime şi dă sfaturi.

Regretul meu este că diavolul m‑a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m‑a iubit. Creştinii n‑au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi de cer. Şi‑mi închipui un Dumnezeu avîntîndu‑se în neant, ca Isus de pe cruce…

Monopolul Suferintei - EMIL CIORAN

Oare faptul de a‑ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe.

N‑am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceştia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni şi se dezvoltă mari transfigurări. Acei care trăiesc viaţa pozitiv, cu siguranţa fiecărei clipe, încîntaţi de trecut, prezent şi viitor, n‑au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realităţile ultime mă zguduie pînă dincolo de orice rezistenţă

Singuratatea individuala si singurĂtatea cosmica - EMIL CIORAN

Singuratatea individuala si singurĂtatea cosmica

Care sînt mai nefericiţi, acei care simt singurătatea în ei, sau aceia care o simt în afară, în exterior? Imposibil de răspuns. Şi apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătăţii? A fi singur, în orice fel, nu e destul?
Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n‑am în ce să cred pe acest pămînt şi că unica scăpare este uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia‑o. N‑am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn şi de nici o compătimire, căci deşi sînt cel mai decăzut om, mă simt totuşi atît de puternic, atît de tare şi de fioros! Căci sînt singurul om care trăiesc fără speranţă. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul şi paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toată pasiunea haotică şi dezorientată din mine ar trebui s‑o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scăpa de spirit şi de conştiinţă. Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e ea disperare? Nu‑i această speranţă negarea tuturor speranţelor viitoare? Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. De ce atîtea probleme, discuţii şi supărări? De ce atîta conştiinţă a morţii? Pînă cînd atîta filozofie şi atîta gîndire?

Nu Ştiu - EMIL CIORAN

Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; ce e permis şi ce nu e permis; nu pot condamna şi nu pot lăuda. Nu este nici un criteriu valabil în această lume şi nici un principiu consistent. Mă miră faptul că unii se mai preocupă de teoria cunoaşterii. Dacă aş fi sincer, ar trebui să mărturisesc că puţin îmi pasă de relativitatea cunoaşterii noastre, căci lumea aceasta nu merită s‑o cunoşti. Am adesea senzaţia unei cunoaşteri integrale care epuizează întreg conţinutul lumii, pentru ca altă dată să nu pricep nimic din tot ce se învîrte în jurul meu. Simt un gust amar în mine, o amărăciune drăcească, bestială, cînd însăşi problema morţii îmi pare fadă. Pentru întîia oară îmi dau seama cît de greu de definit este această amărăciune. Poate şi din motivul că umblu după motive de ordin teoretic, atunci cînd ea izvorăşte dintr‑o regiune eminamente preteoretică.
În acest moment, nu cred în absolut nimic şi n‑am nici o speranţă. Îmi par lipsite de sens toate expresiile şi realităţile care dau farmec vieţii. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otravă. Nu ştiu dacă sînt disperat, căci lipsa oricărei speranţe poate să fie şi altceva decît disperare. Nu m‑ar putea supăra nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Şi cînd mă gîndesc că acum se deschid flori şi cîntă paseri! Cît de departe sînt toate!

Emil Cioran - Dezintegrarea din viata

"Naivitatea este opacă pentru tragic, dar e deschisă pentru iubire, căci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradicţii interioare, are destule rezerve pentru a se dărui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viaţă, tragicul cîştigă o intensitate extrem de dureroasă, deoarece contradicţiile nu se petrec numai în el însuşi, ci şi între lume şi el."

Emil Cioran - Asupra tristetii

"Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific în fiecare clipă: nu pot fi fericiţi decît oamenii care nu gîndesc nimic, adică aceia care gîndesc numai cît trebuie vieţii. Căci a gîndi numai cît trebuie vieţii nu înseamnă a gîndi. Adevărata gîndire seamănă unui demon care tulbură sursele vieţii, sau unei maladii ce afectează rădăcinile acestei vieţi. A gîndi în fiecare clipă şi a‑ţi pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent în conştiinţă îndoiala asupra propriului tău destin, a simţi oboseala de a trăi, a fi obosit de gînduri şi de existenţa ta pînă dincolo de orice rezistenţă, a lăsa o dîră de sînge şi de fum după tine, ca simboluri ale dramei şi ale morţii fiinţei tale, înseamnă a fi nefericit în aşa măsură, încît ţi‑e scîrbă de tot fenomenul acesta al gîndirii şi te întrebi dacă reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe sînt de regretat în lumea în care n‑ar trebui să regret nimic. Şi mă întreb: merită lumea aceasta regretul meu?"

Cina - TUDOR ARGHEZI

În frig şi noroi
Trec hoţii-n convoi, câte doi,
Cu lanţuri târâş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cât lopata,
Dă ciorba din doua hârdaie.
Câţiva au ucis,
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strigoii şi sui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold si picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui.
Îşi duc parcă sângele lor.

Flori de mucegai - TUDOR ARGHEZI

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afarăă.
Şi mă durea mâna ca o ghiară.
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Creion - TUDOR ARGHEZI

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.
Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Spre care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.
Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.
Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

CAPRICIU - MARIN SORESCU

În fiecare seară
Strâng de prin vecini
Toate scaunele disponibile
Şi le citese versuri.
Scaunele sunt foarte receptive
La poezie,
Dacă ştii cum să le aşezi.
De aceea
Eu mă emoţionez,
Şi timp de câteva ore
Le povestesc
Ce frumos a murit sufletul meu
Peste zi.
Întâlnirile noastre
Sunt de obicei sobre,
Fără entuziasme
De prisos.
În orice caz,
Înseamnă că fiecare
Ne-am facut datoria,
Şi putem merge
Mai departe.

ŞAH - MARIN SORESCU

Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-1 ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un un la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce),
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-1 silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.
Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida.

FRESCĂ - MARIN SORESCU

În iad păcătoşii
Sunt valorificaţi la maximum.
Femeilor li se scot din cap,
Cu o pensetă,
Clamele, agrafele, inelele, brăţările,
Pânzeturile, lenjeria de pat.
După aceea sunt aruncate
În clocotul unor cazane,
Să fie atente la smoală,
Să nu dea în foc.
Apoi unele
Sunt transformate în suferinţe
Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari
Păcatele calde.
Bărbaţii sunt şi ei folosiţi
La cele mai grele munci,
Cu excepţia celor foarte păroşi,
Care sunt torşi din nou
Şi făcuţi preşuri.

CONTABILITATE - MARIN SORESCU

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.
Câteva momente când era să fim fericiţi.
Câteva momente când era să fim frumoşi.
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

ADAM - MARIN SORESCU

Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
„Asta a viaţa!“ a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întoarce cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam.
L-a chemat la el, 1-a sictirit dumnezeieşte,
Şi 1-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

ARCADĂ - MARIN SORESCU

Azi am văzut un ochi
Care mă iubea.
Vedeam bine că m-ar fi primit
Sub sprânceana lui.
Dar a venit un nor
Şi ochiul s-a-nchis,
Ori s-a speriat
Şi-a fugit în chipul tău
Lângă celălalt ochi,
Lângă fruntea şi lângă gura
Care nu mă iubesc.

TUŞIŢI - MARIN SORESCU

La cele mai bune replici ale mele
Ai tuşit,
Scorpie bătrână.
Ele erau cheia
Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră
Ani în şir,
Oamenii m-aşteptau cu respiratia tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrână.
Dacă se-ntâmpla
Să lipseşti odată,
Începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.
Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească...
Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!
Credeţi că spun rolul pentru voi,
Ochii mei par că se uită la voi,
Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre
Becul roşu din fundul sălii.
Pentru el vorbese,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrâne.
...
Îmi pare rău de fluturi
Când sting lumina,
Şi de lilieci,
Când o aprind...
Nu pot să fac un pas
Fără să jignesc pe cineva?
Se-ntâmplă atâtea lucruri misterioase,
Că mereu îmi vine să-mi duc mâna
La tâmplă,
Dar o ancoră aruncată din cer
Mi-o trage în jos...
Nu e încă momentul
Să-ţi sfâşii pânzele,
Lasă...

INDIGO - MARIN SORESCU

Noaptea cineva-mi pune pe uşă
Un indigo imens,
Şi tot ce gândesc apare, instantaneu,
Şi pe partea de dinafară a uşii.
Dau buzna spre locuinţa mea
Curioşii din toată lumea,
Îi aud cum urcă scările.
Cum iau treptele pe tălpi
Şi le pun înapoi
La-ntoarcere.
Sunt păsări de toate neamurile,
Câini păzitori de lună,
Drumuri de trecere,
Şi salcâmi bătrâni,
Suferind de insomnie.
Îşi pun pe nas ochelarii
Şi mă citese emoţionaţi,
Ori ameninţând cu pumnul,
Fiindcă despre toate eu mi-am format
O idee exactă.
Numai despre sufletul meu
Nu ştiu nimic,
Sufletul care-mi scapă mereu
Printre zile,
Ca o bucată de săpun
În baie.

SUFLETE, BUN LA TOATE - MARIN SORESCU

O, suflete, bun la toate!
La privit pe fereastră
La întuneric,
La mersul femeilor
Şi la apreciat distanţa între două gâze.
Poate că abuzăm de tine,
Folosindu-te ca pe o perie,
Ca pe un burete
Ca pe o stea,
Ca pe un telescop,
Ca pe o cârpă.
Săpaţi la suflet, ca nişte cârtiţe
La lumina aerului orbitor:
Cu care gheare s-o fi săpând lumina
Şi cum să faci în ea galerii?
Mă gândesc uneori că tu ne încurci,
Că ne eşti prea devreme, suflete,
O, suflete, bun la toate.