...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

marți, 4 mai 2010

Banalitate Şi transfigurare - EMIL CIORAN

Mă văd singur, în mijlocul unui peisaj nemărginit, sorbind prin toţi porii aromele singurătăţii, încîntat de reveria extatică a melancoliei, îndepărtînd contururile ca pentru a face şi mai ciudate depărtările, trăind euforia şi neliniştea apocalipsului. Sînt atît de vesel şi de trist, încît lacrimile din mine au în acelaşi timp reflexe de cer şi de infern. Pentru bucuria tristeţii mele, aş vrea să nu mai existe moarte pe acest pămînt, a cărei fatalitate este atît de groaznică în tristeţea pură şi adevărată.


O să mă înghită golul meu lăuntric, o să fiu înghiţit de propriul meu vid. Să simţi cum te prăbuşeşti în tine, în neantul tău propriu, cum rişti gîndindu‑te la tine, cum cazi în haosul intern! Senzaţia prăbuşirii în golul exterior, în vidul din afară, este mult mai puţin complicată decît această senzaţie nebună a prăbuşirii în tine însuţi. Să‑ţi dai seama de infinitele tale adîncimi şi să le simţi chemările, răsunînd de o vrajă demonică, este a atinge forma neobişnuită de expansiune centripetă în care centrul fiinţei se deplasează, într‑un joc indefinit, în neantul subiectiv. Neliniştea prăbuşirii exterioare n‑are farmecul maladiv al neliniştii, al prăbuşirii interne. Căci la aceasta se adaugă satisfacţia de a muri în tine, de a‑ţi găsi moartea în nimicul tău propriu.

Receptivitatea pentru durere îşi are originea nu numai într‑o structură temperamentală specifică, ci şi în obişnuinţa, în frecvenţa şi dominarea durabilă a durerii. Fiecare prilej de durere este trăit atunci cu mult mai multă intensitate, este exagerat şi proiectat în conştiinţă pînă la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intimă în care limitele conţinuturilor sufleteşti răsărite din durere se dilată la infinit, în care nu există margini şi forme pentru progresul durerii. Obişnuinţa cu durerea nu toceşte sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creează o receptivitate mult mai mare şi mai ascuţită. Atunci, cea mai mică depresiune se amplifică, ia proporţii în conştiinţă, se intensifică şi apasă ca o greutate insuportabilă. Şi pe cînd bucuriile şi succesele nu pot depăşi un efect de moment, durerile se fixează în suflet ca eternităţi de gheaţă. Întregul conţinut al personalităţii se dezvoltă atunci sub semnul durerii, devenită realitate şi emblemă a acestei personalităţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu