...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

marți, 4 mai 2010

Principiul satanic În suferinta - EMIL CIORAN

Dacă sînt oameni fericiţi pe acest pămînt, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă să‑şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? De unde atîta discreţie şi atîta rezervă? Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n‑aş putea trăi numai în mine acele momente, ci le‑aş împărtăşi într‑un elan fără margini tuturora, m‑aş risipi de bucurie în văzul celorlalţi, mi‑aş consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încîntător şi debordant. N‑aş regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul s‑ar împletici, n‑aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s‑ar epuiza şi focul din mine şi‑ar încetini pîlpîirile.

Durerile nu se uită, chiar fiindcă sînt legate, într‑un mod nemăsurat de mare, de conştiinţă. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sînt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n‑au ce uita.

Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele, suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat?
A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.

Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, se fixează faţă de om într‑o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într‑o asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil singur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uitării decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n‑ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul.

Iubirea de oameni ce răsare din suferinţă seamănă cu înţelepciunea ce izvorăşte din nefericire. În amîndouă cazurile, rădăcinile sînt putrede şi izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturală şi spontană, rezultată dintr‑o dăruire firească şi dintr‑un elan irezistibil, poate fecunda şi sufletele altora şi poate comunica o intimitate caldă şi senină. Aceea ce rezultă din suferinţă ascunde prea multe lacrimi şi suspine pentru a nu împrăştia raze de o claritate amară, în care punctele negre pătează puritatea iubirii. Este prea multă renunţare, prea mult chin şi prea multă nelinişte, pentru ca această iubire să fie altceva decît o infinită concesivitate. Ierţi totul, admiţi totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Şi cum să mai iubeşti, cînd nu eşti ataşat de nimic? Iubirea de oameni din suferinţă este vidul acelui suflet omenesc între tot şi nimic, întocmai cum, într‑un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. În creştinism nu există iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s‑a crezut mîntuitorul lumii, dacă l‑ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n‑ar mai fi avut nici măcar această concesivitate, această indulgenţă, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire.

De ce să te întristezi de tristeţea ta şi să te bucuri de bucuria ta? Ce‑ţi pasă dacă lacrimile tale sînt de plăcere sau de durere? Iubeşte‑ţi nefericirea şi urăşte‑ţi fericirea, amestecă totul şi confundă totul. Renunţă la distincţii, la diferenţieri şi la planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtată de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie şi laş unde ar trebui. Cine ştie dacă în felul acesta nu vei fi mai cîştigat? Şi dacă nu cîştigi, ce e dacă pierzi ceva? Este ceva de pierdut şi ceva de cîştigat în această lume? Orice cîştig este o pierdere, precum orice pierdere este un cîştig. Pentru ce oamenii mai aşteaptă o atitudine determinată, idei precise şi vorbe corecte? Simt că ar trebui să vărs foc pe gură, ca răspuns la toate întrebările ce mi s‑au pus şi ce nu mi s‑au pus.

Atît cei pe care conştiinţa i‑a dus la interiorizare, la chin şi la tragedie, cît şi cei pe care i‑a avîntat într‑un imperialism nelimitat, într‑o groaznică dorinţă de achiziţie şi de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibraţi şi nefericiţi. Conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n‑a făcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreşte de a fi omorît unul pe cruce.

Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să‑ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale ale vieţii sufleteşti. Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n‑ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atît de nefericit, încît să pricepi fericirea şi atît de rafinat, încît să poţi deveni oricînd barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atîta ardoare, încît să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări.

Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frînturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr‑o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte fiinţe.

Singurul lucru care‑l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atîta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să‑ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la oameni, să iubeşti totul, într‑un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le‑ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor.

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr‑o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s‑ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, cînd toţi oamenii te‑ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n‑au putut pătrunde în alţii ca să‑i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adîncimilor.

4 comentarii:

  1. Abracadabrant!!
    Generozitate dumnezeiasca si disponibilitate infinita...
    asa as traduce Iubirea(azi)
    chiar si dupa labirintul groazei al baiatului asta tenebros si poate prea exagerat de profund in ..titulatura asta
    brr..

    RăspundețiȘtergere
  2. Am ajuns pe acest loc din pura intamplare. Am cautat fix acest nume (MP) care mi-a fost prieten acum ceva timp in urma (12 ani) intr-un teatru neinsemnat din provincie.

    Atunci obisnuiam sa-l citesc pe Cioran. Mai bine zis incetam sa fac asta pentru ca-l descoperisem in liceu la profesorul de limba si literatura romana cu cinci ani in urma. Am inceput cu Culmile Disperarii, o insiruire de eseuri pe teme existentialiste, care se intindeau in medie pe doua pagini, numai bune de citit printre ganduri. A fost prima lui scriere si, dupa cum spunea si el, singura importanta, restul fiind variatiuni pe aceeasi tema. Teme multe nu a prea avut, insa a avut expresie. Mi-a placut poezia lui care a ajuns in timp sa se reduca la ceea ce avea mai mult de transmis, la esente, atfel ca in cartile de mai tarziu gaseam satisfacut cate doua randuri in expunerea unei idei. Mi-a placut atat de mult ca am citit tot ce-am prins de la el. Mergeam la bibliteca din oras si imprumutam carti pe care le citeam intr-un parc. Nu dupa mult timp i-am preluat obiceiul si am inceput sa scriu. Mi-a placut exercitiul scrisului, terapia lui (chiar Cioran a considerat ca singurul motiv pentru care nu s-a sinucis a fost faptul ca a scris despre asta). Mai putin stilul. Mai mult efectul; si asta nu doar asupra mea. Asta deoarece stiam ca voi fi citit, ca 'jurnalul' imi va fi rasfoit cu placerea indiscretului care descopera un secret. Iar eu puneam acolo doar formulari catre cititor (gen 'stimate indiscret bla bla'); imi placea sa atac persoana, s-o implic in scriere, in idee, sa-i fac viata mai grea decat o credea el furandu-mi secretele. N-am fost prea popular nici pentru mine din moment ce-am parasit expresia, jurnalul murind din moment ce-am terminat facultatea. Dar amintirea lecturilor lui Cioran mi-a ramas vie in memorie deoarece am realizat o serie de inregistrari pe cateva casete (cinci sau sase, nu ma stiu) cu ceea ce adunasem din Cioran de-a lungul liceului. Imi amintesc si acum ca la proba orala de Limba Romana la Bacalaureat mi-a picat ceva pe eseistica lui Cioran iar el murise de vreo doua zile si eu eram foarte afectat de eveniment astfel incat am mers imbracat in negru la scoala. Dupa ce i-am povestit profesoarei subiectul si abordarea mea i-am amintit ca Cioran tocmai a murit iar eu nu fac altceva decat sa port doliu. Parca-i vad si-acum privirea incurcata undeva intre admiratie si repulsie pe care i-o provocam.

    Am incercat si alti autori. Filozofia mi-a facut cu ochiul dar mi s-a parut prea neserioasa asa ca am ales ceva mai concret: sociologia. Acum, dupa ceva timp de la desfasurarea evenimentelor sunt de partea opusa metafizicii si expresiei poetice, imbratisand valorile ratiunii si metodele stiintei. Nu ma mai incanta pierderea in arta. O consider inutila si chiar periculoasa cu toate ca nu mi-a fost straina (in acea perioada cantam si intr-o trupa la tobe). O inteleg dar nu o imbratisez. Nu o mai. Din cand in cand imi mai da tarcoale. Unele ganduri ma fac sa ma gandesc la mine dar nu vreau s-o fac pentru ca stiu ca-mi este atat de usor sa devin din nou eu. Imi sunt atat de accesibil si totusi nu vreau sa ma prezint.

    RăspundețiȘtergere
  3. Am fost silit sa despfac comentariul in doua parti datorita limitei impuse de catre aplicatie. Urmeaza natural ceva cu ce am continuat textul anterior.

    Presupun ca nu te superi ca am scris aici, adica nicaieri si nimanui din moment ce a fost o pura intamplare. Tot la Cioran am intalnit ideea aceasta interesanta cum ca nu te poti dechide decat unui strain pentru ca-ti ia cu el totul fara a te implica cu nimic. Si stiu ca nu ma va implica cu nimic pentru ca nu voi reveni aici nici macar pentru a vedea ce efect au avut vorbele mele. Ma tenteaza o noua forma de exprimare care nu este departe de ceea ce faceau scriitorii clasici (cei de/ pe hartie): sa scriu ceea ce vreau eu sa scriu, sa ma exprim liber, dar nu intr-un singur loc ci in multiple locuri, in aceste locuri care-mi sunt oferite cu atata generozitate de catre diferite gazde cum esti tu. Iar aceste locuri sa nu primeasca decat fragmente pe care sa nu le poata descoase cu sens din ceea ce dau eu. Iar ceea ce creez sa fie doar opera unui viitor culegator care va veni sa interogheze aceste imense baze de date in care sunt scrise gandurile noastre cu sens. Iar cheia sa fie numele sau, putin mai mult, ID-ul calculatorului ori, si mai rau, stilul scriitorului.

    Dar cred ca este destul de tarziu si maine, adica azi, va trebui sa-mi reiau activitatile statistice la serviciu si nu stiu sigur daca imi voi mai aminti de ideea interesanta ce am avut-o azi.

    RăspundețiȘtergere