...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

marți, 4 mai 2010

Renuntarea - EMIL CIORAN

Gîndul renunţării este atît de amar, încît este de mirare cum omul a ajuns să‑l conceapă. Cine n‑a simţit în momentele de amărăciune şi de tristeţe un fior rece prin tot corpul, o senzaţie de părăsire şi de ineluctabil, de moarte cosmică şi de neant individual, de vid subiectiv şi nelinişte inexplicabilă, acela nu cunoaşte preliminariile groaznice ale renunţării, rezultate ale unei îndelungi dureri.

Acea senzaţie de presiune interioară, cînd simţi cum te aduni în tine, cum creierul e parcă strîns şi corpul apăsat de greutăţi interne, cînd orice avîntare moare sub glasul obscur şi nelămurit al unor chemări din adîncuri negre şi copleşitoare, face din tristeţe o otravă care, picurînd în iubire, o întunecă şi o stăvileşte. Iubirea este prin esenţă deschisă, ca o floare de primăvară. Şi nu închide răcoarea tristeţii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristeţea; cîteodată se amestecă într‑un aliaj complex, provocînd o stare de nelinişte, cînd atît viaţa cît şi moartea îşi cer drepturile lor. Cum atacă tristeţile rădăcinile lui Eros! Şi oare de ce întristările sînt numai de moarte? Sînt prea trist spre a fi născut pentru iubire!

În somn uiţi drama vieţii tale, uiţi complicaţiile şi obsesiile, aşa încît fiecare deşteptare este un început nou de viaţă, este o speranţă nouă. Viaţa păstrează astfel o discontinuitate plăcută care dă impresia unei continue regenerări, a unei renaşteri permanente. Insomniile duc, dimpotrivă, la un sentiment al agoniei, la o tristeţe eternă şi iremediabilă, la o disperare absolută. Pentru un om sănătos, adică pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complăcea în neseriozităţi, fiindcă el nu ştie că sînt unii care ar plăti un somn cu o avere, cărora le e frică de pat şi care ar sacrifica o ţară pentru inconştienţa din somn, ce o răpesc în mod brutal amarnicele lucidităţi şi haosul insomniei. Există o mare, o infinită legătură între insomnie şi disperare. Mă întreb dacă poate exista disperarea fără insomnii, dacă este posibilă o pierdere totală a nădejdii fără concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad şi rai nu poate fi decît aceasta: în rai poţi dormi cînd vrei, în iad niciodată. N‑a pedepsit Dumnezeu pe om luîndu‑i somnul şi dîndu‑i cunoaşterea?

Mă simt un om fără sens şi nu‑mi pare rău că n‑am nici un sens. Şi de ce mi‑ar părea rău, cînd de haosul meu nu se poate alege decît haosul? În mine nu există nici o voinţă înspre formă, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu‑mi cresc aripi?(...)Este în mine atîta confuzie, zăpăceală şi haos, încît nu ştiu cum un suflet omenesc poate să le suporte. Tot ce vreţi găsiţi în mine, absolut tot. Sînt o fiinţă rămasă de la începutul lumii, în care elementele nu s‑au cristalizat şi în care haosul iniţial îşi joacă încă nebunia şi învolburarea lui. Eu sînt contradicţia absolută, paroxismul antinomiilor şi limita încordărilor; în mine totul e posibil, căci eu sînt omul care voi rîde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi rîde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi.


Am mai multă stimă pentru un om cu dorinţele contrariate, nenorocit în dragoste şi disperat, decît pentru un înţelept rece, de o impasibilitate orgolioasă şi respingătoare. Nu pot concepe o lume mai antipatică decît una de înţelepţi. Ar trebui distruşi iremediabil toţi înţelepţii acestui pămînt, pentru ca viaţa să continue a exista mai departe aşa cum e: oarbă, iraţională.

Urăsc înţelepţii pentru că sînt comozi, fricoşi şi rezervaţi. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominaţi de mari pasiuni care îi devoră pînă la moarte, decît egalitatea de dispoziţie a înţelepţilor, ce îi face insensibili atît la plăcere, cît şi la durere. Înţeleptul nu cunoaşte tragicul pasiunii, nu cunoaşte frica de moarte, precum nu cunoaşte avîntul şi riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibrează, este rece şi îngheţat. De aceea vorbeşte în maxime şi dă sfaturi.

Regretul meu este că diavolul m‑a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m‑a iubit. Creştinii n‑au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi de cer. Şi‑mi închipui un Dumnezeu avîntîndu‑se în neant, ca Isus de pe cruce…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu