...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

luni, 25 octombrie 2010

Dincolo de mine e cenusa

Sunt absolut convinsa ca noi, amaratele astea de carcase care vor ajunge hoteluri de cinci stele pentru viermi, pastram ceva din gestul copilului nou nascut care se sperie de propriile maini atunci cand le vede pentru prima data. Nu le recunoaste. Sinceritatea reactiei este cea mai vie dovada ca de multe ori este perfect justificat sa-mi fiu straina. Spune tu, carbune, Carbunescule, cata cenusa ti-ai adunat si mai ales ce vei face cand ai sa simiti ca ochii se simt mai bine inchisi, ca lacrimarele se dezintegreaza incet, ca pielea se usuca si isi ia ramas bun, coloana se separa incet, vertebra cu vertebra si nu mai ramane nimic sacru cu exceptia osului Sacru. Si cum lacrimare nu mai ai, nu-ti mai ramane decat sa plangi cu unghiile in tarana, asa cum face Dumnezeu cand il creeaza pe Om. Bai, dincolo de tine, nu mai sunt nici macar dungile alea albe din jocul cu "De-a linii albe" sau din fresca. Dincolo de tine e dimensiunea aia pe care o descrie Cartarescu  in  "Mendebilul". Ia aminte:

"Dupa moarte mergi pe un drum foarte lung, care urca mereu. Mergi, mergi si incetul cu incetul trasaturile ti se schimba. Nasul si urechile ti se retrag in carnea fetei ca piciorusele unei scoici. Degetele ti se retrag in carnea palmii, iar mainile ti se resorb in umeri. La fel, picioarele ti se retrag in solduri si nu mai mergi, ci
plutesti de-a lungul unor pereti de caramida rosie, pe care iti lasi umbra ca un disc alungit. Esti atat de rotund, incat devii translucid si incepi sa vezi in toate partile deodata. Cat suntem vii, vedem doar ca prin crapatura unei cutii de scrisori, dar dupa moarte vedem de jur imprejur, cu toata pielea. Plutind si privind zidurile tot mai apropiate de caramida, dar dintr-o caramida rosie, carnoasa, ajungem intr-un loc rotund. Acolo, in mijloc, se afla o celula, caci ne aflam in pantecul unei mame. Intram in celula si, pe masura ce se desfasoara treptele nasterii, privim prin ochii tuturor fiintelor, ai puricelui, ai iepurelui, ai pisicii, ai cainelui, ai maimutei, ai omului, iar cu putin noroc ajungem sa privim prin ochii fiintelor minunate care urmeaza dupa om.
Un mort va priveste prin ochii mei."

2 comentarii:

  1. De fapt ne dorim să fim invizibili şi să nu murim, ar fi mai nebunească ipoteza asta.
    Dorinţa de-a fi invizibil, poartă în ea germenele evadării. Dacă privim evadarea ca acel vis care adus în minte dimineaţa ne dă în acea zi maxima trăire, atunci existăm.
    Nu poţi evada nefiind închis, dar poţi percepe barierele. Orice vorbă, mai ales orice negaţie, venită din partea celorlalţi aprinde culoarea roşie a semaforului. Intervin aşteptările şi mai apoi refulările; dorim să fim invizibili. Dacă putem să ne prefacem că nu îi vedem pe ceilalţi, că nu îi auzim şi noi la rândul nostru tăcem şi stăm cuminţi, nu vă liniştiţi; să ştiţi că ei trag cu ochiul. :)
    Nu poţi să nu exişti, atâta timp cât respiri, cât produci mişcare. Dacă ai deveni invizibil toate acestea ar dispărea: respiraţia ta, mişcarea ta şi prin asta ai putea să exişti în afara celorlalţi, de fapt asta dorim la urma urmei.

    P.S. nu sunt fan C, dar aşa scris de tine parcă l-am citit mai uşor

    RăspundețiȘtergere
  2. Undeva intre celula si cadavru sunt eu. Prin ochii mei nu privesc numai mortii ci si cei vii pe care ii pastrez in propria constiinta, caci eu nu sunt mai mult decat o suma. Putin din tine, om verde, putin din ceilalti, chiar putin din cei pe care nu i-am vazut niciodata la fata. Cenusa e cenusa, am sa adun cantitatea potrivita, si asa, fericita si nu prea, am sa ma caut pe mine. Pana am sa devin hotel.
    Ciudat e ca uneori ne pierdem cu unicul scop de a ne gasi din nou. Putin diferiti, putin mai morti, putin mai vii.

    RăspundețiȘtergere