...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

joi, 29 decembrie 2011

Nucile

Bai, tu stii ca eu ma simt de ceva vreme ca o veverita care vrea cu disperare sa se hraneasca. Si alerg dupa oameni in stanga si in dreapta asa cum alearga ea dupa nuci. Ii pandesc cum stau sa cada din copaci si abia astept sa fiu fata in fata cu ei. Si nucile astea dupa care alerg eu sunt frumoase si mari la exterior dar, cand dau sa sparg coaja, surpriza! Sunt seci bai, seci de-a binelea si nu e nici o sansa sa gasesc una plina. Bai, mi-e dor de un om intreg in fata caruia sa stau si sa ma bucur. Mai gasesc cate un nebun care isi pune sufletul in vreo carte si care ma salveaza.

Am plâns.

Am citit "Fii demn" de Dan Puric și-am plâns. Am plâns în interior, am plâns nenorocit și surd, in genunchi pe întuneric, să nu mă vadă nimeni, pentru toate fărădelegile care s-au făcut pe lumea asta. Am plâns așa cum spune Petre Țuțea, "ca o babă murdară pe picioare în fața icoanei Maicii Domului." Am plâns pentru toate sufletele tiranilor și pentru toți aceia care au plecat inainte de vreme în lumea drepților. Am plâns pentru apicultorul ăla de la jumatatea cărții și pentru primarul care i-a strigat Monarhului "- Unde e, bă, Dumnezeul tău, ca să te salveze?! (...), Dumnezeu nu există, bă, nenorocitule! (...) Uite, mă, să mă impiedice pe mine acum Dumnezeul ăla în care crezi tu ca să te arestez! " ( "Fii demn" -Dan Puric, Monarhul, pg. 107).
Iar la sfarșitul carții, la ultima pagină am plâns și pentru sufletul meu.
Doar așa se poate citi cartea asta, plângând.
Nicolae Manu, insă, a plâns toata omenirea în momentul  în care a scris:
"Te iert, colonele Cârnu! Timp de două luni mi-ai insângerat tălpile, din tălpile mele se prelingea sânge cu puroi...
 Te iert, maior Stăncilă! Intr-un birou cu uși incuiate m-ai bătut cu parul. M-ai lovit cu o brutalitate neîntâlnită... M-ai insângerat peste tot.
 Te iert, căpitan Zamfirescu. Ca să mă scoți din greva foamei, și eram în a cincea zi, mi-ai vărsat pe cap gamela cu zeamă fierbinte de arpacaș. Loveai gamela cu pumnii, ca să mi-o fixezi pe cap.
 Te iert, lombrozian gardian Mayer! Cu unghii sângerânde, cu mare dor, am incrustat în pereții celulei numele soției mele, Marga. Te-ai descărcat cu pumnii în capul meu, cu bocancii în tibie și peroneu. Marș la neagra, banditule, ai deterorat, așa ai zis - deterorat -, avutul obștesc! Și m-ai ținut șase zile și tot atâtea nopți în foame și frig.
 Nu te pot ierta,  plutonier major Stoica, șef de post de jandarmi în comuna Țigveni. A doua noapte de la arestarea mea, ai venit acasa la mama, ai batut la ușa și i-ai cerut să deschidă. Mama te-a rugat să revii dimineață. I-ai spus: Dacă nu deschizi, perzi feciorul!. Ingrozită, mama, ți-a deschis. Ca o fiară te-ai repezit, ai brutalizat-o și... ai violat-o! Mama avea 56 de ani, era bolnavă de rinichi și slabă precum cei din Capernaum! Când mi-a povestit mama mai târziu, am urlat de durere, am ingenunchiat, i-am sărutat picioarele și am implorat-o să mă ierte.
      Iartă-mă, mamă, iartă-mă! Te-am fixat în minte și-n suflet să te pedepsesc, plutonier major Stoica. Și nu te-am pedepsit! Să te pedepsească Dumnezeu!" (Memoria lacrimei - Editura Pământul - 2007).

miercuri, 28 decembrie 2011

Despre sufletul meu, sau De ce au intors romanii armele impotriva nemtilor.


Bai, io' ma identific cu poporul roman in momentul in care s-a sucit.
Daca porti un razboi pentru ca ai un ideal si crezi in el, "sucitura" nu e posibila. Pai nemul asta s-a trezit intr-o hora care nu era a lui. Si ce era sa faca? Ce conteaza ca mandra pe care o joci e grasa sau slaba, in momentul in care te asteapta sotia cu joata dupa gard? Asa si eu.
Bai io' am avut un bunic (cel din fotografie). Tatal mamei mele. Il chema Vasile Ferenț. Am stat sa ma gandesc cum il chema. Pentru mine omul asta nu e un nume. E o pereche de ochi albastri care te privesc cu un aer de sfant. Ei bine, bunicul asta al meu a luptat pe ambele fronturi. Daca lupta cu nemtii sau cu rusii era totuna. El era un copchil care isi apara tara. Bai, m-am intrebat mereu. Ce a cautat romanul asta crestin din satul Dochia, pe front? Ce, era razboiul lui? El nu vroia sa i se puna o pusca in brate si sa traga. De ce sa ii tremure sufletul de frica cand a vazut oameni murind si sa-i impietreasca ochiul de groaza gandindu-se ca putea fi el ala? El nu vroia decat sa faca usi si geamuri si jucarii din lemn pentru nepotii lui, si sa ingrijeasca niste familii de albine. Cand scotea mierea si cadeau albine in ea, le lua usor pe varful unui cutit ciudat si le balacea intr-un castron verde in care era apa. Le culegea din nou cu varful cutitului ciudat si le punea pe geam la uscat.
Ei bine, io' cu bunica'miu nu m-am sincronizat. Eu eram prea copil sa ascult iar el, prea obosit sa povesteasca.
Bai, cand ucizi un tanar, nu omori un om ci, o intreaga generatie. Daca il omori pe bunica-miu, ma omori pe mine si pe copiii copiilor mei. Cine aproximeaza numarul de oameni care mor in razboaie e un idiot.
Imi amintesc ca in spatele casei acoperita cu tabla era o livada cu meri. Era vara sau toamna. Bunica'miu dormea. Cadeau merele pe tabla si, nu-stiu-care a intrebat:
-Ce se aude Bunicule?
-Eh, bombardeaza nemtii.

Livada aia nu era una oarecare. Acolo era un fel de lume care se deschidea numai in fata celor norocosi. Acolo am vazut cerul negru de albine care roiau. Acolo cresteau ca prin minune mere bot-de-iepure, visine, struguri, nuci, morcov si marar. Imi amintesc cum odata, m-a luat bunica-miu de mana sa-mi arate ceva. Atunci am vazut in livada aia, sute de pui de bufnite gri, care stateau nemiscate in copaci si care se uitau la mine cu ochii aia dubiosi.  Era de parca se uitau la tine sufletele moarte ale oamenilor vii.
Acuma cand scriu povestea asta, aievea, m-a luat omul asta de mana si nu am mai vazut roiuri de albine, nici bufnite, ci, degetele lui aspre si pline de bataturi. Si ii crescuse la loc ultima falanga de la degetul mijlociu, pe care si-a retezat-o intr-o zi cand taia niste scanduri la masina aia cu motor si curele care facea un zgomot mostru si careia ii spunea abric.

marți, 13 decembrie 2011

vineri, 9 decembrie 2011

Recomand, muzica

1. Alexandrina Hristov. Descoperire recenta. (Multumesc Elena)
http://www.youtube.com/watch?v=dYEnpCvj2W4
2. Maya. Geniali. Astia compun piese despre mine. (In sensul ca, ma regasesc).
http://www.youtube.com/watch?v=MDhdPYpakmE
3. Tudor Gheorghe. E un clasic.
http://www.youtube.com/watch?v=HpeVmigRnRw
4. Leonard Cohen. Genial.
http://www.youtube.com/watch?v=Ki9xcDs9jRk
5. System of a down. Sunt moarta dupa piesa asta.
http://www.youtube.com/watch?v=se0J3vSTZqo

Sunt asa de multi cei pe care i-as mentiona, ca nu stiu cu ce sa incep. Cred ca in urmatoarea postare in share-uiesc playlist-ul.


vineri, 2 decembrie 2011

Recomand, arta

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit. Mi l-am ales singura.

E ca un cub albumul asta si acopera destul de bine arta moderna. Imaginile foarte calitative, citate, date tehnice despre lucrari. Cel mai tare artist mentionat -Bill Viola.

Recomand, film

După-amiaza unui torționar (regia Lucian Pintilie, 2001)

Unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut. 


Recomand, carte

Mircea Cartarescu - Mendebilul. Il gasiti aici.

,,Visez enorm, colorat în demenţă, am în vis senzaţii pe care nu le încerc niciodată în realitate. (...) Dupa moarte mergi pe un drum foarte lung, care urca mereu. Mergi, mergi si incetul cu incetul trasaturile ti se schimba. Nasul si urechile ti se retrag in carnea fetei ca piciorusele unei scoici. Degetele ti se retrag in carnea palmii, iar mainile ti se resorb in umeri. La fel, picioarele ti se retrag in solduri si nu mai mergi, ci
plutesti de-a lungul unor pereti de caramida rosie, pe care iti lasi umbra ca un disc alungit. Esti atat de rotund, incat devii translucid si incepi sa vezi in toate partile deodata. Cat suntem vii, vedem doar ca prin crapatura unei cutii de scrisori, dar dupa moarte vedem de jur imprejur, cu toata pielea. Plutind si privind zidurile tot mai apropiate de caramida, dar dintr-o caramida rosie, carnoasa, ajungem intr-un loc rotund. Acolo, in mijloc, se afla o celula, caci ne aflam in pantecul unei mame. Intram in celula si, pe masura ce se desfasoara treptele nasterii, privim prin ochii tuturor fiintelor, ai puricelui, ai iepurelui, ai pisicii, ai cainelui, ai maimutei, ai omului, iar cu putin noroc ajungem sa privim prin ochii fiintelor minunate care urmeaza dupa om.
Un mort va priveste prin ochii mei."

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Bai,

M-am ratat frate, asta e adevarul. Mi-am amintit ca prin clasa a doua am iubit o carte, o anatomie in rusa dupa Pavlov, eram cu ea in dinti peste tot fascinata de cum arata oamenii in interior. Mai tarziu cand a fost perioada in care toti copiii isi doreau bucatarii de jucarie si respectiv basculante, eu imi doream un microscop. Visam cum o sa castig la loz in plic si cum o sa mi-l cumpar. Imi imaginam cum o sa-mi pun foite de ceapa pe lamele si cum o sa ma uit eu la ele in halat alb si cu ochelari din aia "fund de borcan" (mi se pareau foarte inteligenti). Stiu pe de rost din ce sunt formate organismele unicelulare, euglene, parameci, amibe, invatate pe la primele ore de biologie. Imi spusese profesoara de biologie ca am cel mai tare caiet (desenam fiecare lectie chiar daca nu era necesar). In facultate, mergeam de doua ori la acelasi curs de anatomie pentru ca era singura materie care ma fascina. Bai, puteam sa fiu cel mai tare cercetator, chirurg sau cine stie ce. Puteam sa iau premiul Nobel. Puteam sa fiu geniala si intreaga. Am devenit insa, un pseudo-artist ratat.

joi, 8 septembrie 2011

vineri, 2 septembrie 2011

Autoportret




































Autoportret 1 -Colaj, mixed media, 100/70 cm



































Autoportret 1 -(detaliu),Colaj, mixed media, 100/70 cm



































Autoportret 2 -Colaj, mixed media, 100/70 cm

duminică, 31 iulie 2011

Telegrama catre Puya,

Draga (?) Puya, (iarta-mi nesinceritatea acestei formule protocolare), asemenea "somnului ratiunii" ai nascut in mine un monstru. Te-am huiduit din calcaie si nu eram nici nespalata, nici drogata, nici beata. Cu sticle nu am aruncat desi, recunosc ca treaba asta cu "hai sa nimerim maimuta" a fost foarte amuzanta.

Bai, ai cazut in plasa ca o musca in plici. Ai sporit cu mult mediatizarea acestui eveniment. Bravo. Tu nu ai stiut la ce te inhami? Ce te asteptai? Bai copchile, wake up! Intreaba-te, de ce pe colegul Guess Who nu l-a balacarit nimeni?

Sa stii ca Vama este a mea. Da, a mea si a altora. Este locul in care adun amintiri si la care ma gandesc toata iarna. In Vama primesc in fiecare an, de ziua mea, un tort in forma de inima si o floare cu coada lunga. In vama primesc scoici sparte si le iubesc de parca ar fi cel putin margaritare. In Vama ma uit pe cer si modelez nori si ii ascult pe oamenii aia care au secole de muzica in spate si totusi nu canta tehnic ci, cu sufletul. In Vama se scriu povesti de demult si se cladesc altele noi. Iar tu, atata vreme cat nu crezi si nu te bucuri de aceleasi lucruri trebuie sa pleci.
Astia care il considerati "mare artist", nu va obositi sa injurati ca moderez comentariile. Ca tot veni vorba, daca asta e mare artist atunci Brancusi ce pana mea mai e?