...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

joi, 29 decembrie 2011

Am plâns.

Am citit "Fii demn" de Dan Puric și-am plâns. Am plâns în interior, am plâns nenorocit și surd, in genunchi pe întuneric, să nu mă vadă nimeni, pentru toate fărădelegile care s-au făcut pe lumea asta. Am plâns așa cum spune Petre Țuțea, "ca o babă murdară pe picioare în fața icoanei Maicii Domului." Am plâns pentru toate sufletele tiranilor și pentru toți aceia care au plecat inainte de vreme în lumea drepților. Am plâns pentru apicultorul ăla de la jumatatea cărții și pentru primarul care i-a strigat Monarhului "- Unde e, bă, Dumnezeul tău, ca să te salveze?! (...), Dumnezeu nu există, bă, nenorocitule! (...) Uite, mă, să mă impiedice pe mine acum Dumnezeul ăla în care crezi tu ca să te arestez! " ( "Fii demn" -Dan Puric, Monarhul, pg. 107).
Iar la sfarșitul carții, la ultima pagină am plâns și pentru sufletul meu.
Doar așa se poate citi cartea asta, plângând.
Nicolae Manu, insă, a plâns toata omenirea în momentul  în care a scris:
"Te iert, colonele Cârnu! Timp de două luni mi-ai insângerat tălpile, din tălpile mele se prelingea sânge cu puroi...
 Te iert, maior Stăncilă! Intr-un birou cu uși incuiate m-ai bătut cu parul. M-ai lovit cu o brutalitate neîntâlnită... M-ai insângerat peste tot.
 Te iert, căpitan Zamfirescu. Ca să mă scoți din greva foamei, și eram în a cincea zi, mi-ai vărsat pe cap gamela cu zeamă fierbinte de arpacaș. Loveai gamela cu pumnii, ca să mi-o fixezi pe cap.
 Te iert, lombrozian gardian Mayer! Cu unghii sângerânde, cu mare dor, am incrustat în pereții celulei numele soției mele, Marga. Te-ai descărcat cu pumnii în capul meu, cu bocancii în tibie și peroneu. Marș la neagra, banditule, ai deterorat, așa ai zis - deterorat -, avutul obștesc! Și m-ai ținut șase zile și tot atâtea nopți în foame și frig.
 Nu te pot ierta,  plutonier major Stoica, șef de post de jandarmi în comuna Țigveni. A doua noapte de la arestarea mea, ai venit acasa la mama, ai batut la ușa și i-ai cerut să deschidă. Mama te-a rugat să revii dimineață. I-ai spus: Dacă nu deschizi, perzi feciorul!. Ingrozită, mama, ți-a deschis. Ca o fiară te-ai repezit, ai brutalizat-o și... ai violat-o! Mama avea 56 de ani, era bolnavă de rinichi și slabă precum cei din Capernaum! Când mi-a povestit mama mai târziu, am urlat de durere, am ingenunchiat, i-am sărutat picioarele și am implorat-o să mă ierte.
      Iartă-mă, mamă, iartă-mă! Te-am fixat în minte și-n suflet să te pedepsesc, plutonier major Stoica. Și nu te-am pedepsit! Să te pedepsească Dumnezeu!" (Memoria lacrimei - Editura Pământul - 2007).

2 comentarii:

  1. Dumnezeu sa ne ierte ca nu plangem destul pentru atrocitatile comise in sanul acestui popor.

    RăspundețiȘtergere