...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

miercuri, 28 decembrie 2011

Despre sufletul meu, sau De ce au intors romanii armele impotriva nemtilor.


Bai, io' ma identific cu poporul roman in momentul in care s-a sucit.
Daca porti un razboi pentru ca ai un ideal si crezi in el, "sucitura" nu e posibila. Pai nemul asta s-a trezit intr-o hora care nu era a lui. Si ce era sa faca? Ce conteaza ca mandra pe care o joci e grasa sau slaba, in momentul in care te asteapta sotia cu joata dupa gard? Asa si eu.
Bai io' am avut un bunic (cel din fotografie). Tatal mamei mele. Il chema Vasile Ferenț. Am stat sa ma gandesc cum il chema. Pentru mine omul asta nu e un nume. E o pereche de ochi albastri care te privesc cu un aer de sfant. Ei bine, bunicul asta al meu a luptat pe ambele fronturi. Daca lupta cu nemtii sau cu rusii era totuna. El era un copchil care isi apara tara. Bai, m-am intrebat mereu. Ce a cautat romanul asta crestin din satul Dochia, pe front? Ce, era razboiul lui? El nu vroia sa i se puna o pusca in brate si sa traga. De ce sa ii tremure sufletul de frica cand a vazut oameni murind si sa-i impietreasca ochiul de groaza gandindu-se ca putea fi el ala? El nu vroia decat sa faca usi si geamuri si jucarii din lemn pentru nepotii lui, si sa ingrijeasca niste familii de albine. Cand scotea mierea si cadeau albine in ea, le lua usor pe varful unui cutit ciudat si le balacea intr-un castron verde in care era apa. Le culegea din nou cu varful cutitului ciudat si le punea pe geam la uscat.
Ei bine, io' cu bunica'miu nu m-am sincronizat. Eu eram prea copil sa ascult iar el, prea obosit sa povesteasca.
Bai, cand ucizi un tanar, nu omori un om ci, o intreaga generatie. Daca il omori pe bunica-miu, ma omori pe mine si pe copiii copiilor mei. Cine aproximeaza numarul de oameni care mor in razboaie e un idiot.
Imi amintesc ca in spatele casei acoperita cu tabla era o livada cu meri. Era vara sau toamna. Bunica'miu dormea. Cadeau merele pe tabla si, nu-stiu-care a intrebat:
-Ce se aude Bunicule?
-Eh, bombardeaza nemtii.

Livada aia nu era una oarecare. Acolo era un fel de lume care se deschidea numai in fata celor norocosi. Acolo am vazut cerul negru de albine care roiau. Acolo cresteau ca prin minune mere bot-de-iepure, visine, struguri, nuci, morcov si marar. Imi amintesc cum odata, m-a luat bunica-miu de mana sa-mi arate ceva. Atunci am vazut in livada aia, sute de pui de bufnite gri, care stateau nemiscate in copaci si care se uitau la mine cu ochii aia dubiosi.  Era de parca se uitau la tine sufletele moarte ale oamenilor vii.
Acuma cand scriu povestea asta, aievea, m-a luat omul asta de mana si nu am mai vazut roiuri de albine, nici bufnite, ci, degetele lui aspre si pline de bataturi. Si ii crescuse la loc ultima falanga de la degetul mijlociu, pe care si-a retezat-o intr-o zi cand taia niste scanduri la masina aia cu motor si curele care facea un zgomot mostru si careia ii spunea abric.

2 comentarii: