...

"Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.(...)
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.(...)
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit..."

(Tudor Arghezi-"De-a v-ati-ascuns...")

luni, 13 octombrie 2014

Cum sta treaba cu Nobelul lui Cartarescu

Ei bine, ultimul lucru de care imi pasa este daca a luat sau nu Nobelul ala si sunt convinsa ca nici ailalti care il citesc pe Cartarescu nu dau doi lei daca are un Nobel ori ba. Cred ca nici chiar el nu pune prea mare pret pe premiul ala. Pai daca ia premiul Nobel ar trebui sa dorm cu "Orbitor" pe ochi? Pentru mine e mult mai important daca un autor reuseste sau nu, sa ma mute de pe orbita, sa-mi schimbe ceva de nezdruncinat (in aparenta) in structura si perceptia mea de pana atunci. Nici un alt autor nu a reusit sa ma faca sa ma intorc la mine, (atat de real, incredibil de real) in copilaria mea, cand am simtit ca mi se face o nedreptate sau cand mi-a fost sufletul spulberat, sa fiu acolo, eu de acum, langa eu de atunci, sa ma iau in brate si sa plangem amandoua ca doua proaste. Nici un alt autor nu m-a invatat sa ma iert, sa ma mangai si sa ma inteleg, cu adevarat. Numai cand am citit "Orbitor" nu doar ca am schimbat finaluri din carte, ci si din viata mea. Deznodamintele copilariei mele au luat-o pe calea basmelor romanesti (o fi bine?). Cartarescu m-a invatat sa ma iert pe mine si pe ceilalti. Omul asta nu e un autor, e o constiinta care se strecoara in fiinta ta si traieste pentru tine (sau tu traiesti pentru ea?, cine stie). Sa citesti "Orbitor", nu e lectura. Este terapie. Si pentru asta ar trebui sa ceara o suma tare frumusica la cat de eficienta e. In concluzie, ma doare fix in paispe' daca a luat (sau mai bine zic daca nu a luat) un autor premiul Nobel pentru literatura. Eu il iubesc pe Cartarescu si asta se va schimba doar daca voi afla ca a fost securist sau legionar.

miercuri, 7 mai 2014

Nu ne mai duceti de nas.

Eu chiar nu pot sa inteleg cum naiba functioneaza logica unor oameni. Aud din ce in ce mai des la televizor despre copii care primesc titlul de erou national, datorita faptului ca au salvat pe cineva. Defileaza alaturi de ei parlamentari (aflati in campanie electorala, evident), vorbesc despre ei frumos (aproape cu lacrimi in ochi), se pozeaza cu amaratii aia de copii, isi strang mainile si se pupa. Daca te uiti un pic mai atent insa, e clar ca multi dintre copii nu au o situatie financiara prea buna. Au in picioare papucei mult prea jerpeliti si pantaloni mult prea carpiti (care par a fi purtati de mai multe generatii). Probabil toata agoniseala familiei lor valoreaza cat ceasul alora care le strang mana, intr-o incercare disperata sa ne faca pe noi sa-i vedem umani, empatizand cu gestul de eroism al copilului despre care se prefac ca le pasa. Ei bine, nu ne pacaliti. Dati copiilor alora sansa sa aiba o viata mai buna. Cat inseamna pentru statul roman 100 de lei pe luna timp de, sa zicem, 60 de ani? Va spun eu ca nu mare lucru. Cat ar insemna pentru unul dintre copiii astia suma asta? MULT. ENORM DE MULT.

marți, 8 aprilie 2014

Sa-mi fie rusine.

Bai, explica-mi tu, ca eu nu reusesc. Am scris un cacat de post intr-un AN intreg, post care nu inseamna nimic. Cand am uitat sa ma exprim? Cum naiba am ajuns sa nu ma mai cred nici eu? Ce am facut frate in ultimii ani, cat am evoluat (dar mai ales DACA am evoluat, daca nu m-am dus chiar in jos, si nu asa, ci repede de tot). De nimic nu sunt mai convisa pe lumea asta, decat de faptul ca suferinta este singura care ne invata cate ceva, sigur, ar mai fi si iubirea dar nu asta este subiectul. Mor de ciuda ca nu stiu sa scriu cu diacritice. Ce ma bucura cu adevarat in momente ca asta, este ca am langa mine un om pe care l-am castigat usor, am 8 colaje care inseamna tot ce sunt eu ca individ pe lumea asta si pe care numai eu le inteleg (si da, asta ma bucura), colaje care insumeaza o gramada de ani de studiu si frustrare. Visez ca nebuna sa schimb destine, sa intorc lumea cu fundu-n sus si nu pricep de ce naiba, tot ce reusesc sa fac este sa indrug o sumedenie de bullshit-uri teoretice si fara fond unor tineri la fel de (daca nu, chiar mai) dezorientati ca mine, la varsta lor. Bai, nu inteleg unde gresesc. Nu stiu de ce nu-mi vine sa il iau in brate pe copilul ala care a modelat (pentru prima data in viata lui) o mana, de 100 de ori mai bine decat as fi facut-o eu dupa 2 ani de liceu. Stii ce, pana la urma, cred ca mi-e bine. Asta e motivul pentru care nu ma inteleg, pentru care nu mai insemn nimic pentru mine, bai, am ajuns la capat. Ce ma fac?